Școala mea

     De mult timp am vrut să scriu ceva despre școală. Despre școala mea, dar veşnic am văzut în fața ochilor caietul cu linii pe care am scris, parcă acum sute de ani, o compunere. „Școala mea: Școala mea e mare. Ea are multe clase în care băieţi şi fete învaţă aritmetică, scriere şi citire. Tovarăşa învăţătoare e o tanti foarte bună care ne învaţă de toate…”. Și m-am gândit că ce voi scrie o să sune cam la fel…

     Dar școala nu e numai o clădire, școala e o lume, o lume închisă în care se întâmplă drame, se varsă lacrimi de bucurie, încep primele iubiri. Prietenii care durează mai mult decât cele de mai târziu, o lume complexă cu suma complexităţii atâtor elevi şi profesori, fiecare un unicat în felul lui, o lume de contradicţii, elevi silitori şi elevi leneşi, deştepţi şi mai puţin deştepţi, docili şi rebeli, talentaţi şi mediocri, invidioşi sau nu. Profesori cu har şi fără, profesori „zbiri” şi „pita lui Dumnezeu”, profesori de la care ai rămas cu ceva şi de la care n-ai rămas cu mai nimic, profesori cu nume şi porecle, Pâcu, Moșu, Crăcănel, Nea Lică şi profesori la care trebuie să te gândeşti puţin ca să-ţi aduci aminte cum se numeau. Profesori care au văzut în noi doar nişte derbedei leneşi şi profesori care au intuit că în capul derbedeilor ăstora e ceva ce merită explorat. Profesori iubiţi sau mai puțin iubiți. Profesori care au ştiut să-şi lase necazurile personale la ușa clasei şi profesori care n-au ştiut. Și ei au fost oameni ca şi noi elevii, uneori n-am înţeles asta nici noi, nici ei. Da, noi toţi, între zidurile groase ale clădirii ăsteia vechi cu portar la poarta pe care numai profesorii aveau voie să intre, noi toţi am fost școala mea. Îi spun școala mea fiindcă socotind la câţi elevi au trecut în multe generaţii prin ea, o mică, mică părticică e şi a mea.

     Acum, când scriu asta, în fața ochilor mi se perindă sute de amintiri şi figuri a căror nume nu mi le mai amintesc şi mă străduiesc să nu le povestesc aici fiindcă dacă aș începe aș povesti ore întregi despre ce mi s-a întâmplat mie. Dar eroul principal nu sunt eu, e școala.

     Când eram mic, școala mi se părea foarte mare cu toate că, comparativ cu altele n-a fost. Două, trei clase paralele, mai mult nu. O clădire veche, solidă, pe un colț de stradă, cu trei uşi solide și ele, un balconaş deasupra lor, probabil cândva, vreun rector ţinea o cuvântare unor elevi ca şi noi, elevi printre care poate era şi tatăl meu. Cine ştie? Intrarea pe scări largi, la dreapta era camera portarului, pe stânga un mic chioşc unde în pauza mare cumpărai de un leu două cornuri proaspete şi un iaurt, cornuri care după două ore erau ca guma dar calde erau un deliciu, halva de cincizeci de bani, învelită în hârtie şi biscuiţi „Citro” și „Eugenia”  . Doamne cât de buni erau…

     Apoi intrai efectiv în școală. Două aripi. Pe dreapta sala profesorilor, cancelaria şi din ea cabinetul directorului. N-am fost prea des prin ele şi nici unuia nu i-ar fi plăcut să intre acolo. Dacă ajungeai să intri, atunci de obicei aveai o problemă de care părinții tăi n-ar fi fost bucuroşi c-o ai. În aripa din stânga erau săli de clasă, în mijloc era o scară largă ce ducea întâi la un balconaş şi apoi la etajele unu şi doi. De la balconaş ne vorbea directorul o dată pe an, la încheiere, se preda cheia şcolii şi, când profesorii plecau, „cheia fumătorilor”, o cheie mare pe care cu migala şi mare secret am plăsmuit-o la atelier. Colegul nostru Tănase a fost primul care a predat generaţiei următoare cheia. Oare mai există tradiţia asta în timpurile  în care pentru fumat nu te mai dă afară din școală sau te bagă profesorul de sport în vestiar şi-ţi trage o mamă de bătaie ?

     Am învăţat doisprezece ani în școala mea şi amintirile, în mare parte sunt estompate sau parţial eronate probabil. Dar cele mai clare sunt cele din ultimii ani de liceu, când ne-am considerat deja oameni maturi şi ne întrebam de ce ceilalţi nu ne văd așa. Și, ciudat, cu cât ne-am apropiat de sfârşit, cu atât ne-am dorit mai mult să se termine odată. Așa cum probabil pentru unii dintre noi, acum, am vrea să nu se fi terminat niciodată. Dar școala, între zidurile ei cuprindea atâta tinereţe, atâta iubire, atâtea speranţe încât o mână de profesori, dintre care unii ne cunoşteau mai bine decât proprii noştri părinți, reuşeau cu greu să impună scopul principal: învăţatul. Nu, aici n-am dreptate, scopul principal era să ne facă oameni şi dacă mă gândesc bine, unii chiar au reuşit.

     Școala era, în felul ei, o entitate închisă, cu regulile ei, absurde sau nu, cu cordeluţa şi cravata obligatorii, cu sarafanul fetelor cu o palmă sub genunchi ca lungime, cu elevi care le respectau sau nu, cu profesori care se făceau că nu le observă sau o directoare care umbla din clasă în clasă cu o foarfecă în mâna ca să desfacă tivul la rochiile fetelor. Toate astea sunt nimicuri văzute obiectiv după mulți ani, dar atunci erau probleme vitale în suflete în formare care-şi căutau adevărul într-o lume pe care o considerau ostila lor. Reguli uneori absurde care contraziceau câteodată regulile naturii, reguli împotriva unor fapte normale, considerate amorale deşi, ce poate fi amoral când doi elevi îndrăgostiţi se ţin de mână sau se sărută? Dar așa era atunci…

     La ultimul etaj era o sală mare de clasă care, la anumite ocazii era folosită ca sală festiva sau unde făceam repetiţii la cor. În sala asta, din când în când se organizau „serate dansante”. Asta însemna că primeam radioul Oberon din cabinetul directorului pe post de staţie de amplificare şi cu două sârme fixate cu chibrituri în mufa de intrare a aparatului, îl legam la un magnetofon. Rock and roll, Beatles, Janis Joplin… Un profesor păzea cu prezența lui moralitatea acestor întâlniri între băieţi şi fete. Uneori se potrivea vreunul mai tânăr care se retrăgea undeva şi ne lăsa în plata Domnului, alteori era câte unul care deschidea inopinat ușa sălii ca să ne surprindă, să ne surprindă la ce? În afară de dansatul poate prea strâns, mare lucru nu se întâmpla. Ce și-or fi imaginat profesorii ăştia despre noi?

     Școala înseamnă multe. Înseamnă să înveți să trăieşti ani întregi cu aceiași oameni, ca un preambul pentru viața reală de mai târziu. Nu toţi îţi plac dar înveţi să trăieşti cu ei, să-i iubeşti, să-i ignori, să-i imiţi, să doreşti să fii ca ei. Înseamnă să înveţi lucruri pe care crezi că niciodată nu le vei folosi şi te întrebi la ce sunt bune. Și cândva, poate că eşti bucuros că le-ai învăţat. Școala înseamnă o luptă, luptă pentru afirmare, pentru note bune sau note de trecere, lupta cu profesorii, lupta cu tine însuți, o entitate în formare care nu ştie mai nimic despre el însuși.

     Aș putea să scriu multe despre școală dar mi-e teamă că aș deveni melancolic. Melancolic din cauza amintirilor trezite, atât de multe, atât de frumoase. Amintirile urâte le-am uitat sau le-am romanţat până au devenit şi ele frumoase. Nici nu ştiu de ce şi pentru cine am scris toate astea. Probabil pentru mine, ca un pretext de reverie plăcută, poate pentru cei câţiva colegi de scoală care întâmplător vor citi  ce-am scris.

Școala mea

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .