"Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare"
(Nichita Stanescu)

 

Povestea chitarei

 

     Cred că puține lucruri  mi le-am dorit așa de mult în viața asta ca și chitara pe care am primit-o la 14 ani. Aveam un foarte bun prieten și vecin, cu un an mai mare ca mine, care primise și el recent o chitară și pur și simplu obiectul ăsta mă fascina. Nu ideea că un obiect neînsuflețit poate fi trezit la viață în mod așa de plăcut, mai încercasem asta și cu pianul și cu acordeonul, mă fascina dintr-un motiv neînțeles mie nici atunci, nici mai târziu. O vară întreagă am urmărit cu jind cum forma acordurile la cântecele pe care le cântam cu toții pe băncile din fața caselor, de  la toate macaralele ce suiau agale spre întinsele cărări până la cele două rândunici, două mari și două mici.
     Am rugat-o pe mama să-mi cumpere una și mie, am rugat-o cu toate tertipurile unui fiu pentru care maică-sa avea o slăbiciune, dar degeaba. Motivul era că o chitară mi-ar abate gândurile de la învățat și în fața mea stătea un examen, examenul de intrare în liceu. Cu ochii de acum îmi dau seama că avea perfectă dreptate, dar atunci am pendulat de la accese de furie neputincioasă până la tristețea profundă a artistului neînțeles. Singurul lucru pe care l-am obținut a fost un târg, luarea examenului de admitere „onorabil” și la mama onorabil era foarte sus în scara notelor de la unu la zece,  în schimbul acestei chitare mult dorite.
Nu mai știu cât de „onorabilă” a fost nota mea la examen dar la o oră după aflarea ei eram în posesia mult doritei chitare pe care o mângâiasem de zeci de ori cu privirea în raftul de la magazinul „Muzica” din centru.
     O vară întreagă am exersat acordurile de la macarale, rândunici și olimpiade ale tinereții și cum bunicul meu, care locuia cu noi, era bolnav și nu suporta gălăgia, familia încă o mai accepta cu chiu cu vai din dragoste pentru mine, a trebuit să exersez în mijlocul grădinii, așezat pe un taburet sub un soare dogoritor, dar nimic nu m-a putut abate de la dorința mea de a face artă (familia numea asta  zdrăngăneală dar habar n-aveau de muzică) și să distrugă simbioza dintre mine și acea bucată de lemn care încerca docilă să scoată sunetele dorite de mine. Dar am reușit. Știam o grămadă de melodii pe care le răgeam fără nici o jenă cu vocea mea în schimbare și cunoșteam deja câteva pasaje din „All lotta love”  din Led Zeppelin, de care eram foarte mândru și puteam cânta fără să înțeleg o iotă engleză „Yesterday” și „Michelle” a Beatlesilor. E drept că nici Beatlesii n-ar fi înțeles propriul lor text din ce cântam eu, dar ce conta. Arta e artă.
     Un an mai târziu, timp în care crescusem deja vreo trei zeci de centimetri și puteam controla salturile aiurea ale vocii mele mult mai bine, ne-am hotărât să facem „o trupă” sau „o formație”, astăzi se numește un band, adică o adunătură standard de trei chitare, un gurist, adică un solist vocal și un tobaci, adică un toboșar. Cu guristul și chitariștii era clar, doi din clasa noastră, doi cu un an mai mare iar toboșarul, un țigănuș super talentat, cu doi ani mai mic ca mine, care a hotărât că școala nu aduce nimic, ceea ce pentru el chiar a fost valabil și s-a dedicat percuției, în cazurile fericite cu o întreagă baterie în fața, în rest, bătând cu palma pe tot ce găsea în jur. Ăstuia îi ziceam Șarga, cuvânt care nu venea de la rechinii englezești, the sharks, ci de la faptul ca era  cam palid și unul, nu mai știu cine, a descoperit că galben, în ungurește se spune „sárga”, de unde, mai în glumă, mai în serios, ne-am intitulat și grupul: „The Shargs”.
  
     Așa, destul de repede, am devenit un grup muzical local, cu mari pretenții și fără instrumente, făcând pe cât posibil un echilibru între școala și repetiții.
     Aveam două surse de a face rost de instrumente, adică chitare electrice, niște stații de amplificare ca vai de lume și de o baterie: una era Casa de cultură a orașului, unde am primit cheia de la sala de spectacole și aveam permisiunea să exersăm pe scenă și de la Clubul CFR. Contra serviciu pentru instrumente și sală era să mai cântăm din când în când  pentru evenimentele culturale UTC, asta pentru Casa de cultură și pe la câte un dans pe gratis pentru Clubul CFR. Pentru noi era un deal super.
     Încetul cu încetul, în jurul nostru au început să graviteze o grămadă de alții, așa cum stă bine unui grup serios. În sala de repetiții aveam câteva fete, groupies-urile noastre, câțiva care se țineau de noi ca să pară și ei interesanți și care plăteau asta cărând instrumentele și câte unul mai sfios care ar fi vrut și el să facă ce făceam noi, dar n-avea curajul sau nu-l lăsa mama să se înhăiteze cu niște ultimii oameni care cântau la chitară. Auzi, la chitară.
 
     Într-o zi am participat la un festival al tineretului in capitala de județ. Oficial ne numeam grupul liceului, The Shargs nu suna chiar bine pentru un festival UTC și eram, gândeam noi, în culmea gloriei. Am primit un autobuz în care „încărcătorii” pe care am avut „bunăvoința” să-i luăm cu noi ne-au ajutat să încărcăm  instrumentele, aveam fetele pe post de groupies, aveam bună voie și lumea era a noastră. Când am ajuns la casa de cultură sau clădirea teatrului, nu-mi mai aduc aminte bine ce era, am fost primii sosiți și am fost imediat trimiși pe balconul mare de un tip brunețel de la UTC, îmbrăcat în costum albastru închis care ne-a spus tăios:
 - Instalați-vă pe balcon, dați stațiile cât mai tare și faceți gălăgie cât mai multă, să știe lumea că avem festival. Mai e o jumătate de oră și sala e aproape goală.
Că ne-a trimis pe balcon ca reclamă mai mergea, dar să  numească muzica noastră gălăgie…
În sfârșit ne-a venit rândul. Sala era deja plină ochi, așa se vede că făcusem destulă gălăgie. Ceea ce cântam ar fi greu acum să definesc exact. Luasem un cântec de la nu mai știu cine și îl transformasem în asemenea hal că nici autorii nu l-ar mai fi recunoscut. L-am îmbogățit cu o grămadă de floricele muzicale, un solo de chitară à la Jimmy Hendrix și un solo interminabil de tobe. Totul a funcționat conform planului inițial până în momentul în care, chitaristul solist, întotdeauna de altfel extrem de rezervat si imobil pe scenă, a făcut de data asta în mijlocul solo-ului său o mișcare coregrafică de mare efect și, trăgând de chitară, a scos cablul fixat cu chibrituri în conectorul stației de amplificare. Deodată, brusc, liniște. În mare grabă am căutat chibriturile de pe jos, am reconectat chitara și a cântat mai departe, roșu la față și fără să mai riște vreun alt salt. Ce mai, în final cu toată întreruperea totuși le-a plăcut și am luat locul doi. Primul loc l-a luat o formație de muzică de estradă, îmbrăcați ca niște pinguini roșii în sacouri satinate, aveau trompete, tromboane și orgă electronică.  Noi am considerat evident că nu aveau ce căuta în halul ăsta la festival și că noi eram de drept câștigătorii, așa cum considerau de altfel și prietenii noștri și cărăușii și fetele-groupies.
     Ca răsplată, am primit de la Casa de cultură instrumentele pentru noi ca să organizăm o seară dansantă de la care beneficiile să le primim noi. Pentru seriozitatea evenimentului am făcut rost chiar de un bloc de bilete de intrare și am organizat totul cât se poate de profesional. Sala a fost arhiplină,     s-au vândut toate biletele din bonier și încă câteva la negru pe deasupra, noi apreciam totul la câteva sute de lei. Când totul s-a sfârșit, casierul ne-a dat aproape o sută, a zis că mai mult nu s-a strâns. Nu l-am crezut, dar ce importanță avea? Am mers cu toții la o crâșmă, inclusiv casierul și am mâncat de toți banii mititei și cartofi prăjiți. Totul a fost în regulă. Eram mulțumiți.
 
     Cu greu, am reușit să-l convingem pe unul responsabil cu tineretul de la Casa de cultură să ne angajeze să cântăm două nopți pentru tradiționalul dans de 23 August care avea loc în incinta cinematografului în aer liber din orășel. Pentru două nopți, primeam 2500 de lei pentru cinci oameni, afacerea vieții noastre. Ba a făcut și un soi de contract pe care l-am semnat și noi și el și am cântat două nopți, încercând să acoperim cu muzica noastră țipetele bețivanilor și urletele câte uneia care a primit o palmă că a dansat cu altul. Am cântat până când degetele au devenit vinete și umflate dar am rezistat până la sfârșit.
    A două zi dimineața, eram toți cinci în anticamera directorului la Casa de cultură, așteptându-l pe responsabilul cu tineretul să ne plătească. Cândva, a apărut, destul de mototolit după berea de 23 August și ne-a întrebat ce dorim. Ne-am uitat mirați la el și i-am zis că așteptăm cei 2500 de lei, la care el a ripostat râzând că n-am crezut serios că ne va plăti. Mult mai mult de 2500 nici nu s-au încasat.
 - Dar noi avem un contract cu D-voastră - am încercat noi să argumentăm, arătându-i exemplarul nostru de contract.
 - Nul și neavenit! Sunteți toți minori. Nu are nici o valabilitate.
Și a intrat în biroul lui lăsându-ne cu buzele umflate.
Asta n-a rezolvat nici problema  lui, nici a noastră, așa că am hotărât să facem greva foamei, adică să sărim peste masa de prânz și să așteptăm în anticameră până ni se face dreptate. Și am așteptat și am așteptat până când după câteva ore a apărut directorul care ne cunoștea evident, cine nu se cunoștea în orașul nostru mic de provincie, doar responsabilul cu tineretul nu, că era proaspăt venit de la județ.
 -  Ce faceți aici ?
 -  Așteptăm să fim plătiți pentru cele două nopți de cântat. 2500 de lei.
 - Cine vi-a promis asta ?
 - Tovarășul cu tineretul.
La care tovarășul cu tineretul, auzindu-l pe tovarășul director, ieși și el repede din ascunziș pe față cu zâmbetul omului care a făcut o afacere bună.
Întorcându-se încruntat de la noi la el, directorul îl întrebă scurt:
 - Le-ai spus că-i plătești?
 - Da, dar încasările….
 - Plătește-i ! spuse scurt directorul și dispăru în biroul lui.
Va puteți închipui ce am simțit în clipa aia, nu numai pentru bani, cu toate că pentru noi erau bani mulți, dar pentru faptul că pe lumea asta mai exista dreptate.
     Din cei 500 de lei ai mei mi-am cumpărat o stofă neagră pentru o vestă lungă și un material de căptușeală de un roșu strălucitor. Așa văzusem eu la unul de la Phoenix. Mama mi-a cusut vesta și cu restul banilor am plecat la mare. Punct.
 
     Într-o zi ne-a chemat în cabinetul lui directorul adjunct de la școală, pe noi, cei patru încă elevi din trupă (toboșarul cânta deja profesionist la restaurantul mare de pe centru). Asta nu suna bine de loc, mai ales toți patru deodată. Ne tot întrebam ce om fi făcut ? Am intrat sfioși și, spre surprinderea noastră, ne-a spuse zâmbind (nici asta nu era o garanție) să stăm jos că vrea să vorbească ceva cu noi și „să ne roage ceva, dacă am putea să-l ajutăm”. Hopa ! devenea interesant. Apoi ne-a povestit că fata profesorului L. se mărită, nuntă mare, invitată toată protipendada orașului și că domnul profesor l-a rugat pe el, directorul nostru adjunct, să facă rost de muzică pentru nuntă, adică de un taraf, pentru musafirii de la țară și de o formație cu chitare pentru tineret. Iar el, domnul director adjunct a făcut rost de taraf dar de cealaltă chestie a uitat și că mâine era nunta și că trebuie să-l ajutăm. L-am fi ajutat noi, că era directorul nostru și o relație așa de sus nu strica niciodată dar de unde instrumente ? La care, răspunsul lui scurt și încurajator:
 - Vă descurcați voi că sunteți isteți.
 
    Nunta a avut loc în restaurantul mare de pe centru, gard la gard cu Casa de cultură. L-am rugat pe directorul Casei de cultură să ne împrumute instrumentele dar ne-a refuzat categoric: din toată protipendada micului oraș era singurul care nu fusese invitat la nuntă, nu am aflat de ce. Asta a îngreunat situația dar cum nu-l puteam lăsa pe domnul directorul adjunct să se facă de rușine, am scos toate instrumentele din depozitul Casei de cultură la care aveam de mult cheie, le-am sărit peste gard și le-am instalat în restaurant. Toată lumea părea mulțumită, a început nunta, am cântat când noi, când taraful, taraful a mâncat  la o masă într-un colț, noi la o masă după paravanul care despărțea sala de bucătărie, să ne ferească de privirile profesorilor noștri, mai toți prezenți.
     Totul a funcționat de minune până pe la miezul nopții când în ușa restaurantului a apărut directorul de la Casa de cultură însoțit de un milițian și a zis că am furat instrumentele. Nu voia să facă scandal, dar instrumentele trebuiau pe loc duse înapoi. N-am avut ce face. Le-am dus.
Acum directorul nostru era cam încurcat, dar i-am promis că o să găsim noi ceva, așa că l-am deranjat noaptea pe unul pe care-l cunoșteam ca să ne dea o chitară bas iar de la Clubul CFR am primit o stație și o chitară de ultima speță și un fel de toba. Restul instrumentelor mai bune erau deja date pentru noaptea aia. Când le-am instalat, prietenosul nostru directorul ne-a zis:
 - Ei, și așa nu ascultă nimeni. Important e să fie tare și ritmat să poată dansa tineretul. Și așa a fost.
   Către dimineață, balul s-a cam spart și toboșarul nostru, care trebuia să plece de acolo direct la gară fiindcă de a doua zi cânta pe litoral, ne-a întrebat cum e cu plata. Chestia asta n-am discutat-o cu nimeni, pentru noi nu intra în discuție să fim plătiți, iar pentru el, nu ne-am gândit. Săracul conta pe ceva să-și cumpere bilet, așa că, pe ocolite, i-am spus soției profesorului L. că știți, pentru noi nu, dar toboșarul, ăla nu mai e elev și că trebuie să plece la mare… Nu știu ce-o fi  înțeles doamna, dar a venit și i-a dat băiatului o cutie mare cu praline. Așa că am scos care cum avea bani prin buzunar și am contribuit la biletul lui de tren.
 
     Așa au  trecut doi ani, mai cântam pe ici pe colo, ne mai întâlneam și învățam câte un cântec nou, pe urmă cei doi mai mari au plecat la facultate și eu am rămas, elev  încă, în oraș și așa, fără formație, nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi schimb stilul și să mă apuc de balade. Era vremea lui Bob Dylan, Joan Baez, a folchiștilor de la Cenaclul Flacăra, toți plini de sensibilitate, cu texte frumoase, pline de miez filozofic, de mesaje de tot felul, muzică de avangardă, ce mai, potrivită ca o mănușă pentru mine și pentru vârsta pe care o aveam. Chitara mea cea veche a primit o nouă figură, desenată cu tuș negru, desenul psyhedelic pe fondul original galben îmi părea rupt direct din Woodstock, învățasem mai multe ritmuri de baladă și mă apucasem să scriu poezii, ca texte pentru propriile mele cântece. Am tot scris pe ele, care revoluționare, care avangardiste dar cele mai multe de dragoste, triste, cât se poate de triste. Că aveam de ce sau nu să fiu trist, baladele trebuiau să fie triste. Cele triste sunt cele mai frumoase. Mai toate le-am scris în orele de școală și le-am finisat la nemurire acasă cu chitara în brațe. Când mi-a venit și mie rândul să plec din oraș la facultate, toate cele aproape o sută de poezii în forma unor fițuici mâzgălite pe foi de matematică le-am lăsat acasă într-o scoarță de plastic gri. Nu le-am mai găsit niciodată. Câteva le-am rescris din memorie, din câteva au rămas în memorie numai fragmente, dar pentru cine sau cu ce ocazie le-am scris n-am mai putut să reconstitui niciodată.
 
     Dar ce importanță mai avea, puteam să fac altele. Acum eu și chitara  eram în orașul studențesc, în cămine, la petreceri, eram "omul cu chitara" cu un loc bun în mijloc la orice adunare veselă, în orice autobuz de excursie. Eram o enciclopedie de cântece studențești, care mai de care mai deochiate, cântam cântece vechi pe care le prindeam de la unul sau altul, cântam să cânt cu alții sau cu mine singur. Cântam pentru mine, încetișor în micul balcon de la capătul coridorului la căminul de băieți, era singurul loc liniștit în clubul ăsta de Whist, Canasta și table. Încăpeau în el doar două scaune, pe unul stăteam eu cu chitara, pe celălalt, tăcut, un alt băiat, nu știam dacă asculta sau căuta și el momentul de liniște al serii. Ne-au trebuit săptămâni ca să începem să vorbim unul cu celălalt dar după aia au fost poate cele mai interesante și mai plăcute discuții serioase pe care le-am purtat cu cineva.
     În oraș am mai găsit câțiva băieți cu aceleași interese muzicale ca și mine, am cântat la Casa studenților împreuna cu un coleg de-al meu care cânta la chitara ceva ce eu n-am reușit să fac, cânta muzică clasică și cânta foarte frumos. Cu altul am fost aleși să reprezentăm studenții la festivalul Primăvara baladelor  la București, nu știu ce căutam eu acolo, erau atâția care cântau de vis, dar m-am bucurat că am fost totuși ales. De câștigat a câștigat unul cu un cântec despre Mihai Viteazul sau Mircea cel Bătrân, nu mai știu precis, erau mulți alții care meritau să câștige dar subiectul cântecului lor nu era cel potrivit. Oricum am fost mândru să cânt la un festival la care, în diferiți ani, au cântat folchiști care au devenit de renume.
 
     În vara de după anul doi, eram într-o destul de acută criză după o problemă de iubire și îmi petreceam mohorât zilele acasă cântând încetișor sau citind carte după carte. Într-o zi, aproape a tăbărât pe poartă o domnișoară foarte agitată, o fată pe care abia dacă o cunoșteam și mi-a spus aproape poruncitor:
 - Am nevoie de unul să mă acompanieze cu chitara. Am venit să-ți spun să vii cu mine la Constanța la Festivalul tineretului.
N-am stat prea mult pe gânduri, o săptămână pe gratis la mare, într-o tabără de elevi cântăreți nu suna rău. Mi-am luat chitara și foarte puține lucruri și am plecat împreună cu domnișoara întâi in capitala județului, unde se forma tabăra bănățeană, cu cântăreți, dansatori populari, toți elevi, în afară de mine și de însoțitori. Așa, împreună, am plecat cu un tren special la mare.
     Festivalul s-a dovedit o cacialma, cântau și dansau săracii copii prin grădini de vară în fața turiștilor nemți veniți cu Neckermann-ul, n-au văzut nici mare, nici oraș. În afară de mine și de însoțitori care eram majori și aveam voie să plecam în afara taberei, restul erau ca într-un lagăr.
     Într-o zi am plecat din tabără cu însoțitorul de la dansurile populare, un tip așa de simpatic cum rar am  mai întâlnit, așa de excesiv de simpatic încât l-am bănuit că rolul lui era printre altele să distreze ștabii de la partid. Al doilea însoțitor era un procuror de la moravuri cu nevastă-sa, n-am înțeles niciodată ce căutau ei cu noi dar la vremea aia nici nu mi-am bătut prea mult capul cu asta. Al patrulea era un  profesor de sport, tot ceva cu dansurile și, și asta a fost greșeala, cea mai bună dintre dansatoarele din trupa bănățeană, o elevă dintr-a doișpea, pe care o luaseră cu ei să aranjeze nu mai știu ce. Înțelegerea era ca să o aducă înapoi în tabără înainte de apelul de seară, strict ca la armată, altfel ieșea balamuc mare.
      Așa împreună, ne-am plimbat într-o grămadă de locuri, tipul simpatic cunoștea o grămadă de oameni din lumea artistică de pe litoral, la un bar din Mamaia am nimerit la un chef al fetelor de la ansamblul de dansuri Miorița, pe atunci foarte celebru, cu dansatoarele era un scripcar bătrân și el celebru, nu mai știu cum îl chema și vreo câțiva granguri de la partid. Pentru mine a fost un spectacol, de câte ori ai în viața ocazia să ți se întâmple așa ceva ?
     Se făcuse deja întuneric când au realizat că eleva o să ajungă prea târziu în tabără, dar bine dispuși am ajuns cândva la poartă, unde era adunată toată conducerea taberei, vreo doi milițieni, un șefuleț de la UTC. Nimic încurajator. Pe scurt, fata a fost primită în tabără și n-a pățit nimic dar noi am pierdut orice permisiune să mai punem piciorul în tabără cele trei, patru zile până la sfârșit. Și era aproape miezul nopții, eram numai în tricou, briza sufla rece și n-aveam unde dormi. Așa că, fără să ne pierdem cumpătul și buna dispoziție am luat-o către gară, că acolo era cel puțin mai cald, să încercăm să dăm telefoane pe la hoteluri, dar dacă primim vreo cameră unde să înnoptăm. La gară am schimbat bani pe un pumn de fise de două zeci și cinci de bani pentru unicul telefon, pe vreme aia cărțile de telefon galbene atârnau încă de o sfoară lângă telefon, așa că am început să sunăm pe la hoteluri. Pe rând fiecare la câte unul. Asta vreo oră, până când  le-am epuizat pe toate din zonă. Când am văzut că nu merge, am ieșit afară și ne-am suit toți claie peste grămadă într-un taxi, cu toată opoziția șoferului și i-am spus să meargă unde vrea, că în taxi era cel puțin cald. Cândva ne-a lăsat în centrul Constanței  în fața unui hotel vechi, ceva cu Royal, unde l-am rugat pe portarul îmbrăcat ca un general cu vipușca să ne lase să dormim în hol. Asta se întâmpla deja pe la trei dimineața. Ne-a lăsat omul, așa că ne-am întins fiecare pe câte o sofa jerpelită din pluș roșu dar pe la cinci ne-a trezit și ne-a dat afară. La șase aștepta deja noii musafiri.
     Eu m-am dus înapoi în tabără unde nimeni n-a observat că m-am întors și oricum nu eu eram răspunzătorul cu eleva. Cântăreața mea pe care trebuia s-o acompaniez era toată plânsă că nu mai are acompaniament și m-a făcut troacă de porci pentru ce-am făcut, mai rău ca mama când era supărată tare pe mine. Dar până la sfârșitul taberei am însoțit-o muzical cuminte, așa că până am ajuns acasă, m-a iertat.
     Întâmplarea asta mi-a mai ridicat moralul zdruncinat de pierderile în dragoste și m-am aruncat plin de zel în noul an școlar.
 
     Prin niște prieteni am descoperit muzica lui Leonard Cohen, pe atunci un cântăreț de vreo patru zeci de ani cu o muzică într-adevăr, pentru mine și pentru mulți prieteni de-ai mei, într-adevăr specială. M-am îndrăgostit atât de mult de vocea și stilul lui muzical încât până în ziua de azi, dacă am nevoie de muzică pentru suflet, îl ascult din nou, a suta mia oară. În rest, cântam la chefuri și prin excursii de răgușeam, umblam cu cutia rotundă de Faringosept în buzunar, îmi dregeau puțin vocea și apoi iarăși cântam.
 
     După facultate am fost încorporat, evident împreună cu chitara mea bălțată ca o vacă Holstein, în oastea româna, șase luni, la o unitate din Ploiești. Între timp eram deja însurat și ceva mai serios și oricum o cazarmă nu e tocmai locul potrivit pentru a face tot ce-ți dă prin cap. Întâi m-am hotărât să aduc unele modificări prietenei mele, așa că i-am mai adăugat încă șase coarde și am transformat-o într-un „double six”, așa cum avea Mircea Baniciu de la Phoenix. Atâta doar că gâtul chitarei mele nu era făcut să tragă douăsprezece coarde de el și încet dar sigur, a început să se încovoaie. Dar înainte de a-și da duhul, chitara asta m-a salvat de câteva săptămâni bune de instrucție militară. Cam așa: în plină acțiune a Cântării Românei, soldatul român trebuia să fie în frunte. Ca urmare, colonelul cu problemele culturale, unul mic și negricios, ne-a racolat pe câțiva pentru un montaj literaro-muzical pe teme partido-eroico-patriotice. Cum nivelul nostru intelectual și o uriașă plictiseală nu a vrut să accepte înjosirea să învățăm pe de rost osanalele altora, ne-am hotărât să le scriem noi singuri pe ale noastre, să aveam și noi puțină distracție. Așa că, în trei, am început să compunem în versuri textul necesar și ne-am exersat atât de bine încât reușeam aproape instantaneu să versificam, unul după altul, fiecare câte un vers, sute de versuri. L-am combinat pe Decebal cu Stefan cel Mare, pe Mircea cel Bătrân cu Dimitrie Cantemir și calitățile tuturor i le-am dăruit geniului Carpaților. Am versificat vreo patru pagini pe care le-am recitat și cântat într-o sală mare din oraș, spectatorii, toți militari au trebuit să ne aplaude, colonelul nostru ne-a lăudat și uite așa a mai trecut o lună de armată. La sfârșitul acestei înălțătoare activități culturale, s-a sfârșit și cu chitara. Gâtul a cedat și astfel chitara mea și-a găsit obștescul sfârșit, după ce a slujit cu ultima notă din acord patria în acțiunea Cântarea României. Cu mare durere și părere de rău, i-am desfăcut coardele și am separat gâtul de corpul chitarei. Corpul a aterizat pe grămada de gunoi a unității, gâtul l-am luat cu mine ca amintire, ca în filmul Blow up și l-am dus acasă la terminarea cu succes al serviciului militar unde a stat câțiva ani după un dulap. Apoi l-am aruncat și pe el.
 
     Azi am o alta chitară, destul de asemănătoare cu cea originală, evident nepictată, la care cânt vreo cinci minute cam o dată pe an. Nu mai are nici un farmec. Mai încerc câteva acorduri, cu vocea nu mai încerc fiindcă nu vreau să-mi stric buna dispoziție.
     Nu de mult am avut o întâlnire cu colegii de facultate după trei zeci sau trei zeci și cinci de ani. Unul a adus o chitară și am încercat să readucem pentru un moment zilele de altă dată. N-a ieșit nimic, totul suna artificial și străin. Am lăsat-o baltă destul de repede și ne-am întors să discutăm mai departe între noi despre vremurile de altă dată. Dar cu ocazia asta am primit cea mai înalta lauda pentru activitatea mea alături de chitara. Când s-a strigat catalogul, așa cum se face la fiecare întâlnire și când mi-a venit și mie rândul să spun ceva, un profesor, pe vremea noastră tânăr asistent, a exclamat:
  - Aaaa, ăsta-i ăla cu chitara !
Și asta după 35 de ani…
***

chitara povestea chitarei

Povestea chitarei

proza scurta  Inapoi la cuprins

 

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara

chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara

chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara

chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara

chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara

chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara

chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara chitara