"Ce-ţi poţi dori mai mult decât să ai pe cineva cu care să poţi vorbi ca şi cu tine însuţi?"
( Cicero )

 

Prietenul meu

 

     Prietenul meu a murit acum câteva luni. De atunci rătăcește aproape zilnic în mintea mea, mult mai des decât atunci când trăia. Se zice, când cineva moare, că nu mai e printre noi. Dar prietenul meu e printre noi și acum, printre noi, prietenii lui. Cancerul cu care s-a luptat l-a secătuit și apoi l-a răpus. I-a secătuit corpul și la urma i-a luat și râsul. Râsul lui unic, sănătos, hohotitor, ca un bariton râzând într-o peșteră, râsul lui de neconfundat. Când l-am văzut ultima dată, scurt înainte de a muri nu mai râdea decât puțin cu ochii obosiți, tusea îi răpise și puterea de a mai râde.
     Locuia în Arad și-l vizitam de fiecare dată când treceam prin apropiere. Nu-l anunțam din timp fiindcă adesea nici eu nu știam când voi fi pe acolo, așa că-i dădeam un telefon când eram la câțiva kilometri de oraș și-l întrebam: „Pe unde ești măi ? ” Lucra de fiecare dată altundeva, unde montau ceva, n-am întrebat mai niciodată ce, nu era destul de important încât să pierdem câteva minute din scurta oră cât stăteam împreună ca să discutăm despre asta. Așa că ne întâlneam pe unde se nimerea, făceam câteodata un mic ocol până în vreun sat unde-și avea șantierul, câteodată era acasă și stăteam împreuna la umbră sub copertina din curte, lânga cireșul uriaș din mijloc. Odată ne-am întâlnit în fața cimitirului fiindcă aveau o lucrare pe-acolo. Am râs când ne-am întâlnit acolo: „Uite măi ce loc al dracului ne-am găsit să ne întâlnim”. Habar n-aveam despre ce sau despre cine povesteam, nici nu era important, important era că eram din nou chiar dacă numai pentru o oră împreună, nu căutam cuvintele, râdeam ca proștii, cred că dacă ne uitam unul la celălalt nici nu observam că suntem bătrâni, că suntem grași, că nu mai avem pletele de odinioară, cred că ne vedeam unul pe celălalt exact ca altădată, plini de viața, fără griji. O oră de tinerețe, o dată sau de două ori pe an. Nu-i chiar așa de puțin dacă te gândești un pic.
     Când mă gândesc la el cum arăta în tinerețe, îmi apare imaginea lui jucând fotbal cu pletele fluturând în vânt, semăna cu un jucător olandez sau englez, nu-mi mai aduc aminte numele. Juca pasionat de parcă viața cuiva atârna de jocul lui. Sau îmi aduc aminte cum jucam întreaga noapte canastă sau table și dormeam aproape mergând pe drum spre școală. Câteodată se enerva ușor și atunci arunca vorbe grele dar n-apucai să te superi pe el, că o dată se întrerupea și începea să râdă tare și-ți zicea moale și blând: „hai măi, nu te supăra că n-am vrut să spun așa !”.
     Am fost împreună cinci ani, la școală, în cămine, am cântat împreună la chefuri, am băut vodcă Wiborowa din aceeași sticlă, l-am văzut vesel, l-am văzut trist, l-am văzut exaltat sau deprimat, l-am văzut  îndrăgostit și fericit, l-am văzut căzut și părăsit.
     Când am aflat că e grav bolnav, i-am dat telefon. Eram cu inima cât un purice. Nu știam ce  să-i zic. Să-l consolez ? Era absurd. M-am învârtit îndelung în jurul telefonului până când în sfârșit l-am ridicat. N-am vorbit de boală, n-am vorbit de cât de grav e, am vorbit pur și simplu. Simțeam că parcă nu mai voia să terminăm de vorbit. L-am întrebat doar dacă îl pot ajuta cu ceva dar mi-a spus că are doctori buni, o să vadă el.
     Prietenul meu avea ceva care atrăgea, avea o grămadă de prieteni adevărați, când a avut nevoie de ajutor pentru un medicament scump, au sărit mulți fără să întrebe, fără să aștepte. Probabil că toți știam cumva ca n-o să mai ajute prea mult dar era prietenul nostru și avea nevoie de ajutor.
     Era de acum așa de bolnav încât nu mai ieșea aproape deloc din casa. Prima dată când l-am văzut așa am făcut un efort deosebit să nu-mi arăt surpriza și durerea. Din prietenul meu voinic și plin de viață rămăsese numai o umbră. Un trup subțire sub hainele rămase largi, obrajii supți sub barba stufoasă. Un om bătrân care-și târa picioarele obosit de accesele de tuse care veneau des, făcea pauze lungi înainte de a putea vorbi mai departe. Încercam să fiu același dinainte, optimist, vesel, încerca si el. Era un luptător. Avea planuri de viitor, nu foarte clare dar o urmă de speranță se mai putea citi printre cuvinte, nu voia să abandoneze. Mi-a spus că următoarea dată să-i aduc niște piese de care avea nevoie, voia să construiască ceva cât de curând, am simțit  bucurie și   mi-am zis: „o să fie bine”. N-a fost. Întâlnirea următoare a fost deja și mai tristă. Mi-a spus gâfâind că nu crede  că o să se mai vindece. N-am spus nimic. Ce era să spun ? Banalități ? Nici el n-aștepta să spun ceva. Până și cireșul cel mare murise. Se rupsese sub propria lui greutate și au trebuit să-l taie. Mi-a părut rău. Lipsea ceva și în curte.
     Chiar  înainte de a muri am trecut pe la el și am stat câteva ore. Îmi zicea:  „hai, mai   stai puțin !” Am mai stat dar până la urmă tot a trebuit să plec. Nu m-a lăsat să plec până nu i-am promis că voi trece pe la el și peste câteva zile când mă voi întoarce. Am trecut. Era conștient că e ultima dată când ne vedem. Eram și eu conștient. M-am despărțit cu greu de el, a ieșit la poartă și l-am văzut cum m-a urmărit cu privirea până am dispărut, departe, după primul colț. După colț am oprit mașina, am deschis geamul și a trebuit să respir de câteva ori adânc înainte de a pleca mai departe. Durere, tristețe, neputință, toate amestecate mă apăsau în momentul acela ca o stancă.
     După nu mult timp a murit și am fost bucuros că l-am putut vedea așa de scurt înainte de a pleca. Mi-a părut rău că n-am putut fi fizic la înmormântarea lui, dar am fost cu mintea, am fost cu sufletul. Poate a fost mai bine așa. Poate că mi-a rămas ca ultimă amintire unul viu, nu sicriul nemilos în care era culcat. Poate că a fost mai bine așa.
 
    Cândva o să-l reîntâlnesc, sunt sigur de asta. Nu știu cum e dincolo, poate o să arătam cu totul altfel decât aici, poate o să fie vreun înger cu aripi albe, cu toate că nu prea pot să-mi imaginez asta fără să zâmbesc, dar o să-l găsesc când o să-i aud râsul. Ar putea să i se ia orice dar ar fi nedrept să i se ia și râsul.
***

prieten

Prietenul meu

proza scurta Inapoi la cuprins

 

 proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .


prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten

prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten prieten