Publicată în "Revista de Cultură Familia", nr. 7-8, iulie-august 2014.

 

"Tăcerea are glasurile ei de înțelepciune: ascult-o."
(Nicolae Iorga)

 

Tăcere

 

La 60 de ani am învăţat să nu vorbesc. Nici nu prea ştiu de ce , pur şi simplu cred că mi-am dat seama că nu mai are rost să spun ceva. Nu cred că am fost nemaipomenit de vorbăreţ sau comunicativ până acum, dar nici că am fost un taciturn nu pot să spun. Un normal, acolo, ca şi alte câteva milioane de alţi normali.
A început într-o dimineaţă de duminică, aşa, tam-nesam. M-am trezit şi am rămas aşa, întins, vorbind în gând cu mine însumi şi parcă cineva mi-ar fi pus un lacăt la gură. Când nevastă-mea m-a întrebat dacă am dormit bine, am mormăit ceva neînţeles, în orice caz nu era ceva care ar fi adus a vorbit.
Toată ziua am făcut ce mi s-a spus, fără comentarii, aşa că n-a fost nevoie să vorbesc, iar seara m-am culcat în pat şi am adormit.
Aşa au trecut câteva zile fără nici un cuvânt, neobservat de nimeni, nici măcar eu n-am realizat concret tăcerea mea totală. La o eventuală întrebare a altora, ridicam din umeri sau făceam un gest cu mana şi se vede că asta ajungea ca răspuns.
Viaţa mea a început să decurgă mai departe normal, fără a vorbi însă, ajungea să ascult, nimeni nu-mi cerea vreo părere sau dorea să converseze cu mine. În jurul meu, toţi erau bucuroşi că-si pot vărsa vorbele, bârfele, necazurile, fără a fi întrerupţi, fără a fi contrazişi. Devenisem interlocutorul ideal, prezent, tăcut, aparent mereu aprobativ.
E curios cât de multe poţi afla dacă taci din gură. Întâi, că fizic le ajunge celorlalţi mai mult timp să-si expună teoriile care , bune sau rele, necontrazise sunt percepute ca pe o aprobare. Pe urmă, netrebuind să răspunzi,nu trebuie să te concentrezi la ce ar trebui să spui şi asta îţi eliberează mult creierul pentru a înţelege ce spun ceilalţi.
E foarte  uşor  să taci. Ca să cumperi  ceva, intri doar în super market, unde nu trebuie să vorbeşti nimic. Dacă cineva aşteapta totuşi, destul de rar, răspunsul  meu, tuşeam sau duceam mâna la gât, de unde celălalt înţelegea indirect că mă doare gâtul, că sunt răguşit, sau mai ştiu eu ce. În orice caz, funcţiona.
În familie, era cel mai simplu, oricum la întrebări nimeni nu aştepta în mod deosebit de la mine vreun răspuns, iar dacă făceam totul la timp şi cum trebuia, nimeni nu mai avea măcar nevoie să mă întrebe ceva, ba chiar nici nu observau că am făcut una sau alta.
Aşa au trecut ani şi ani şi am tăcut consecvent până în clipa în care am murit. Atunci au început întrebările la care nu mai puteam să nu răspund: de ce ? De ce ne-ai părăsit ? Nu ţi-a fost milă de noi, să ne laşi ?
Atunci am început să vorbesc din nou, să vorbesc în valuri, să strig. Degeaba. Nimeni nu mă mai auzea.
***

proza tacere liniste

Tacere

proza scurta  Inapoi la cuprins

 

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere

tacere tacere tacere tacere tacere tacere tacere