"Fericirea cere să ai ceva de făcut, ceva de iubit și ceva la care să speri."
(Proverb Swahili)

 

Visul unui african

 

    Pe fața lui zâmbetul se lărgise de la o ureche la alta. Îi râdeau și ochii, se lovea cu pălmuțele lui mici peste genunchi și râdea în hohote. Era fericit, asta i se citea pe față, i se simțea în mișcari. Era fericit de joaca celor doi iezi albi ai lui pe care îi păzea și care se aruncau parcă fără noimă dintr-o parte în alta, o zbugheau apoi unul după altul, sărind în jurul lui și el bătea fericit din palme. Ce poate fi mai frumos ? Pe urmă arunca câte o privire în jur numărând pe degetele de la cele două mâini caprele, să vadă dacă sunt toate, toate nouă, toată turma lui pe care trebuia s-o păzească și s-o hrănească cu iarba rară și tufișuri spinoase. Asta era menirea lui, din zori  până pe înserate, asta era răspunderea lui de care era foarte mândru cu toate că abia împlinise șapte ani dar aste nouă capre pe care le putea număra cu degetele de la cele două mâini și cei doi iezișori era tot ce familia avea ca să poată trăi. Dar iezișorii, iezișorii erau dragostea lui, ar fi putut să-i urmărească cu privirea ore întregi cum se zbenguie, plin de îngrijorare câteodată când în departare se auzea răgetul leului sau râzând în hohote când se jucau.
    Soarele lovea nemilos prin aerul care vibra de caldură dar el parcă nici nu simțea asta. Desculț, cu burtica rotundă profilată deasupra zdrenței de pe șolduri, cu desaga în care maică-sa îi pusese turta afumată așezată diagonal de la umărul stâng până la șoldul drept, cu părul scurt și creț și cu pielea neagră și lucitoare, stătea parcă fără să realizeze dogoarea zilei. Dar nemișcarea lui era înșelătoare. Toate simțurile lui erau vii și încordate, fiecare răget de animal îi spunea ceva, e leu, e hienă, e aprope, e departe, că șuieratul încet și abia auzit era doar vântul sau șarpele viclean ce se ascundea de arșiță sub vreo piatră. Dar în nemișcarea lui visa. Visa că leul și hiena vin către el dar lui nu îi e frică, visa că e un vânător mare și neînfricat care cu sulița în mână privește direct în ochii leului care încearcă să-i fure iezișorii și cu o zvâcnire de mână își trimite sulița direct în inima lui.
    Dar visul lui cel mai drag era că are o carte și că știe să citească din ea. Visul ăsta era visul de după ziua de trudă, era visul după ce hrănit cu laptele caprelor pe care le păzise se întindea pe rogojina lui în coliba de lut afumată, era visul lui înainte de adormi, era visul lui care nici în vis măcar nu se împlinea fiindcă adormea întotdeauna, istovit, înainte de a căpăta cartea sau de a citi din ea. Dar visurile se îndeplinesc întotdeauna dacă crezi tare în ele, i-a spus mama, așa i-a spus și vraciul cel deștept. Doar să aștepte cu răbdare și să fie cuminte. Doar atat.
   
    Când mașina prăfuită a intrat pe înserate între colibe, s-au strâns toți în jurul ei, cu mic cu mare, curioși să-l vadă pe albul cu cizme și pălărie care a coborât din ea. Alături de el era unul de-al lor, cu pielea neagră și părul scurt și creț, îmbrăcat în haine de om alb și care vorbea cu două limbi, cu limba lor și cu limba albului. Îi privea de sus pe toți și zicea că omul alb e de la guvern și că guvernul vrea să facă ceva pentru ei, să-i ajute și pentru asta trebuie să știe puțină carte și că acum, la început, guvernul o să aleagă din fiecare sat câte un copil să-l trimită la școală la oraș.
    Urmară câteva minute de neliniște  în care fiecare vorbea încet cu celălalt, e bine, e rău, e departe, e greu, dar mai ales pe cine ? Sfatul bătrânilor s-a retras sub copacul cel mare și fumând mahorca lor s-au sfătuit  îndelung ce să facă, pe cine să aleagă. A fost Simba findcă mama lui era singură cu cinci copii, fiindcă bărbatul ei a fost omorât pe când vâna, fiindcă Simba înseamna leu în limba lor, în Swahili și fiindcă Simba era harnic în tot ce făcea.
    Când a plecat cu omul alb în mașina prăfuită, n-au fost lacrimi, n-au fost vorbe de despărțire fiindcă zeii străbunilor lor hotărăsc soarta tuturor, cine moare, cine pleacă și dacă așa e scris, așa trebuie să se întâmple.
    Mașina hurui ore întregi printre tufe și râpe săpate de ape, Simba picotea pe scaun, era obosit deja, îi era frică, era curios, se bucura, mușca din ultima turtă din desagă, se întreba cum o să fie la școală, la ce-i aia o școală, dacă or mai fi și alți copii acolo, dacă…
    Școala era o clădire mare și galbenă, o fostă cazarmă, o curte mare cu mulți copii  îmbrăcați în uniformă. Simba se ținu de omul alb, călca desculț pe pavaj și se minuna ce fin era, fără ghimpi, se minuna de casa asta mare, mai mare decât toate colibele din satul lui, mai mare decât toate colibele din lume la un loc. Omul alb îl dădu în primire la un om negru, îmbrăcat ca omul alb care îl luă de mână și-l trase după el până într-o încăpere plină de uniforme. Simba se sperie. Ce să facă ? Fără îndemânare, reuși să pună uniforma pe el, îl trăgea, îl freca peste tot și așa îmbrăcat fu dus în clasă. Primi o carte, un creion și un caiet. Nu îndrăzni să le atingă până când văzu ce fac și ceilalți copii. Deci așa arată o carte despre care auzise de la alții dar nu văzuse niciodată vreuna . Cu sfială o deschise și privi vrăjit pozele. Parcă erau vii, chiar așa arătau și leii și girafele. Și semnele alea negre și necunoscute de sub poze ce-or fi ?
    Au trecut ani și Simba a învațat sârguincios să scrie, să citească și să socotească. Erau mulți copii în scoală, mai toti copii de oraș, știau tot felul de lucruri pe care Simba uneori nu le pricepea, zâmbea și asculta mai departe vrăjit ce povesteau. Dormea împreună cu alți patru copii ca el, veniți din sălbăticie să învețe carte, dormeau într-o cămăruța mica de sub acoperiș la cineva în oraș unde-i dusese omul alb. De mâncat mâncau la școală ca și ceilalți, mâncau lucruri pe care nu le mai văzuseră niciodată, unele bune, altele rele. Seara, când stingeau lumina vorbeau între ei, povești cu lei și hiene, cu turme și pășuni și se simțeau puțin din nou acasă. Pe urmă se lăsa liniștea și Simba visa că a terminat școala și o să lucreze undeva, o să învețe să lucreze bine și o să fie priceput, visa că o să aibă o casă a lui cu gradină în față, că o să se poată plimba singur peste tot să vadă orașul. Visa că o să aibă haine ca a omului alb și o pălărie la fel, că o să meargă cu autobuzul și că o să-și cumpere  pâinea din banii lui munciți.
    Când mai erau câteva luni până să termine, au venit în școală câțiva oameni necunoscuți. Au vorbit cu învățătorul și cu directorul și i-au strâns pe copii și i-au întrebat ce vor să facă după ce vor termina  școala. Mai toți, orășeni, aveau ceva în față, unii cu parinții la ce munceau ei, unii să învețe mai departe. Pe Simba nu l-au întrebat, l-au văzut mare și puternic,  i-au spus că după ce termină să se prezinte la biroul de plasare, i-au dat un bilet cu o adresă. 
    A venit și momentul terminării. Simba era trist și vesel. Învățase cu sârg și știa mai toate câte le știau și ceilalți, ba la socotit era chiar în frunte. A primit laudele directorului pentru asta și urările de noroc  pe mai departe ale învătătorului. Cu cele câteva lucrușoare în desaga cu care plecase din sat, se duse să se prezinte la birou. După ce asteptă mult timp împreună cu mulți alții, unii vorbind, alții fumând, într-un târziu a fost primit de unul care părea sef și află că va munci în contrucții, ca ajutor de ajutor de zidar. A primit o salopetă și o cartelă de masă și a plecat.
   Trei ani a muncit pe șantier, căra cu spatele sacii grei de ciment, cu mâinile înăsprite muntele de cărămizi, amesteca beton, aducea apă. Nu s-a plâns niciodată. Avea banii lui, puțini, dar își cumpăra din ei pâinea. Uitase aproape să citească. Pe șantier n-avea nevoie nici să scrie mai mult decât numele. Mai găsea câte un ziar vechi  căzut pe jos și-l citea ca să nu uite. Vremurile școlii i se păreau foarte departe în trecut. Dormea într-o magherniță la marginea orașului într-o cocioabă de tablă ondulată, când ploua, ploua în ea, în jur gunoaie și gălăgie. Mergea la lucru, venea seara și cădea frânt pe salteaua de pe podeaua de pământ bătucit. În visul lui, se vedea în savană, cât vedeai cu ochii numai iarbă și tufișuri ghimpate, în depărtare se auzea răgetul vreunui leu flămând și în jurul lui, sărind fără noimă, doi iezișori albi.
***

african 

Visul unui african

proza scurta  Inapoi la cuprins

 

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

 


african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african

african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african

african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african african