"Despărțirile au ceva din melancolia asfințitului, o blândă strălucire care ascunde în ea avertismentul întunericului..."
(Stefan Zweig)

O ipotetică romanţă

Suntem în prezent. Suntem în oraşul tău şi îmi propui să mi-l arăţi . Avem timp. Ne suim în maşina ta şi conduci pe străzile cunoscute ţie, eşti atentă, precaută, dar totuşi relaxată. Nu vorbim prea mult. Circulaţia e destul de intensă. Totul pare destul de relaxat, se vede că-ţi place să conduci, se vede   că-mi place cum conduci şi-mi place că nu trebuie  să conduc eu. Un instinct, pare să ne scoată afară din oraş.
Vorbim de una şi de alta, lucruri mărunte, de toată ziua. Te privesc din când în când, sunt în avantaj, eu nu conduc, dar dacă întorci capul către mine, mă uit şi eu înainte. Nu ştiu de ce.

Trecem prin sate, prin oraşe, dacă poţi, le ocoleşti, e mai practic, e mai simplu. Atâta doar că dacă treceam prin ele ar fi durat mai mult. Am ajuns deja să povestim despre cunoştinţe comune din oraşul nostru natal, de foşti colegi. Totul pare foarte normal. La suprafaţă. Cu toate că fiecare ar avea o mie de alte lucruri de spus, de întrebat. Poate mai târziu, poate atmosfera e încă rece. Poate doar un soi de teamă.

Se pare că ne îndreptăm spre oraşul nostru unde am copilărit. Acum sunt aproape sigur. Din nou prea repede. Sate cunoscute, nume cunoscute, râuri, dealuri, totul e aşa de familiar încă.

Am intrat în oraş. Nu mai e oraşul tău şi nici al meu. Suntem amândoi nişte străini deja în propriul nostru oraş. Strada largă, peste tot fântâni şi lampioane. Şcoala. Parchezi undeva pe străduţa de lângă şcoală, ne dăm jos, ne zâmbim. Intrăm în şcoala pustie. Poate e vacanţă, poate e târziu după amiază. Coridorul întunecat din stânga. Aici a fost clasa mea, mai încolo a ta. Umbrele noastre sunt peste tot, se mişcă în uniformele nu prea frumoase, dar ce contează cum sunt. Se mişcă libere şi fără griji, lumea e a lor.  Sună soneria de intrare. Se vor  vedea în pauza următoare, tot aici pe coridor. Dacă ea nu trebuie să repete în pauza următoare lecţia la istorie. El nu trebuie, pentru el istoria sau geografia sau toate celelalte sunt de rangul doi. Poate şi pentru ea, dar conştiinţa ei e mai puternică. Nu putem aştepta atât de mult, trebuie să mergem. Ne uităm cu o ultimă întoarcere de cap la ultima atingere fugară a mâinilor lor înainte  să intre în clasă. Ştim că se vor vedea probabil după şcoală şi asta ne bucură un pic.

Ieşim din scoală. Nu prea vorbim. Ştim fiecare ce ar vrea să spună celălalt, cuvintele sunt greu de spus cu voce tare. Plecăm încet pe străzi. Casa noastră. E destul de veche şi dărăpănată. Nici copacii nu mai sunt aşa de deşi. Crâşma veche. E părăsită, dar încă mai există. Paşii ne îndreaptă fără cuvinte către banca noastră. Nu mai există nici ea. Au construit ceva pe locul unde era. Poate e mai bine aşa.

Căutăm o bancă pe aleea principală. Totul e aşa de liniştit, de plin de pace. În afara noastră nu e nimeni. Ne aşezăm. Lăsăm puţin loc între noi, nu destul de mare ca să pară ostentativ, destul de mare ca să nu ne atingem din greşeală. Ne aducem aminte de copilărie şi tinereţe. E un oraş mic, am fost puţini, avem multe de povestit. Povestim despre familiile noastre, despre copiii noştri.  Povestim despre noi, cum am fost, cum ne aducem aminte noi că am fost. Facem amândoi un delicat slalom printre subiectele fierbinţi, cu frică să nu le atingem, cu toate că ele sunt aşa de prezente încât auzim ţipatul  lor în jurul nostru. Dar le ocolim totuşi.

E târziu. Trebuie să ne întoarcem. Trecem pe puntea peste râu, nici ea nu mai e aceeaşi, e noua şi ceva mai durabil construită. Mergem cu capul în pământ, căutând urmele paşilor  noştri. Nu se mai văd, trebuie să le ghiceşti. Timpul a avut grijă de ele. Chiar au dispărut ?

Trecem pe la cimitir, punem fiecare o floare la ai lui şi apoi mă duci înapoi , tot pe drumul cel mai rapid. Păcat. Şi jumătatea aia de oră în plus ar fi contat. Îţi mulţumesc, ne îmbrăţişam scurt, dar nu suficient de scurt încât amprenta să nu rămână un timp prezentă şi plăcută, nu suficient de lung ca să însemne ceva.
Plec, încercând să pară totul normal. Reuşesc. Mi-e greu să nu  întorc capul. Probabil că nici tu nu l-ai întors.

***

O ipotetica romanta

  Inapoi la cuprins

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .

romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta rom

romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romantaanta 

romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta romanta