Trei săptămâni în Thailanda
Ce scriu aici nu e o poveste, nu e un ghid turistic şi nici o compunere de scoală cu tema „Ce aţi făcut în vacanță?”. Sau poate câte puţin din fiecare. Ce scriu aici e poate pentru mine, ca atunci când recitesc să retrăiesc cele trei săptămâni cât am fost în Thailanda şi poate că reuşesc să redau puţin atmosfera de acolo pentru cine are dorinţa să meargă. Am visat de mult timp să ajung acolo, nu ştiu precis de ce, poate că am văzut nişte filme despre Thailanda care mi-au înflăcărat visele, poate dorinţa de a vedea o altă lume, poate pentru că e un Eldorado pentru un fotograf. În orice caz, încetul cu încetul călătoria a început să se cristalizeze. N-a fost uşor. Zboruri, hoteluri, transferuri, unde e mai ieftin dar să fie totuşi de nota zece, sau măcar de nouă, ce ar trebui văzut şi sunt atâtea de văzut… Pe hârtie pare totul simplu, când te uiţi însă pe hartă, kilometrii de străbătut pe jos se adună şi dacă socoteşti timpul necesar, nu-ţi ajunge ziua, așa că tot tai şi tai până rămân doar câteva, cele mai importante.
În sfârşit gata de plecare. Am fost trei. Trei valize, trei rucsace, haine groase fiindcă la Frankfurt erau zero grade, haine subţiri fiindcă la Bangkok vor fi treizeci şi cinci. Aparate de fotografiat, telefoane cu aplicaţii pentru Thailanda, paşapoarte, bilete, bani thailandezi, bani europeni. Un milion de mărunţişuri din care multe n-au fost atinse dar în trei săptămâni într-o altă lume nu ştii ce te aşteaptă.
Am zburat de la Frankfurt la Muscat în Oman, de la Muscat la Bangkok şi de la Bangkok la Chiang Mai în nordul țării. Zborul e partea neplăcută a oricărei călătorii departe. Aeroporturi, controale, vamă…Ne-am gândit să-l facem cu escală în Oman ca să ne mai dezmorţim picioarele şi am avut dreptate. Între timp, în avioanele astea uriaşe, locul pe care stai e așa de strâmt încât de abia te mişti.
Aeroportul din Muscat e nou şi modern. Foarte frumos. Aici am făcut doar transferul așa că valizele au mers mai departe fără să le purtăm de grijă. Am călătorit de la o poartă la alta pe trotuare rulante, printre vase de flori exotice într-o curăţenie perfectă. Miros de parfum, totul climatizat. Dar intrasem deja într-o altă lume. Bărbaţi arabi în cămăşi lungi şi albe, cu fes pe cap, femei în burkă neagră, le vedeai doar ochii, tranzitari din toată lumea, chinezi, europeni, o lume amestecată, mişcându-se ca un furnicar pe trotuarele rulante.
De la Muscat am zburat la Bangkok. Cu totul altă atmosferă. Un aeroport uriaş, destul de îmbătrânit în care mii de oameni vin şi pleacă în fiecare câteva minute. Totul pare o mare dezordine în care trebuie să cauţi, să te uiţi la panouri, nu toate scrise cu litere pe care le poţi citi. Am aterizat în zona zborurilor internaţionale şi a trebuit să căutăm zona zborurilor interne. Îți trebuie câteva zeci de minute ca să străbaţi aeroportul dintr-un loc în altul, cu toate trotuarele rulante. Aici a trebuit să trecem iarăşi prin controale, luat amprente digitale, făcut fotografii, să ne luam valizele şi iarăşi să le predăm în alt loc, alte controale, alt umblat. Mii de oameni caută ca şi tine, stau la coadă ca şi tine, îşi spun ca şi tine că o să se termine cândva.
Ultimul zbor a fost mai scurt. Am zburat la Chiang Mai de unde începea de fapt aventura noastră thailandeză. La aeroport ne-a aşteptat ghidul care ne-a condus șase zile prin minunatul nord. Șase zile am fost doar noi trei cu ghidul şi şoferul într-un microbuz climatizat. Doi companioni deosebit de plăcuţi, calmi, fără grabă. În trei e destul de plăcut, dacă ai chef să stai undeva mai mult, stai, nimeni nu te grăbeşte că pleacă autobuzul. De la aeroport ne-au dus la hotel, un hotel rustic din lemn şi bambus, plin de vegetaţie. Am lăsat bagajele şi am plecat să vedem primele temple din multele pe care o să le vedem în cele trei săptămâni. Thailanda e în proporţie de 95% budistă, un popor foarte religios care ia religia foarte în serios. Despre două lucruri n-ai voie să glumeşti: despre religie şi despre rege. În rest, sunt un popor vesel şi plăcut. Zâmbesc mai tot timpul. O ghidă ne-a spus odată că thailandezii zâmbesc şi dacă sunt veseli şi dacă sunt trişti. Doar în expresia ochilor vezi diferenţa. Iar dacă întrebi un thailandez ceva, chiar dacă nu ştie sau nu a înţeles, nu spune că nu ştie, îţi zâmbeşte şi-ţi zâmbeşte atâta până înţelegi că habar n-are. Eventual îţi arată asta scărpinându-se în cap.
Ghidul ne-a făcut un traseu care a cuprins câteva temple mari, mai târziu, după ce le-am văzut pe cele din Bangkok am înţeles de ce nu ne-a dus la mai multe. În schimb ne-a dus în locuri pe care nici în vis n-am crezut că o să le vedem şi să facem lucruri pe care puţin probabil că o să mai avem ocazia. Am călărit elefanţi prin păduri, am călătorit cu pluta de bambus pe râul Ping şi cu barca, în mare viteză printre pietre şi stânci pe râul Kok, o apă cu multe meandre, cu elefanţi care îţi taie calea, cu copii care se zbenguie în apă ca toți copiii din lume . Natura e minunată, ape limpezi şi multe, păduri dese de junglă, pe maluri colibe din bambus, acoperite cu frunze de palmieri. Am fost în satul femeilor cu gâtul lung, lung din cauza inelelor care li se pun încă de când sunt fetițe de câţiva anişori, inele care ajung până la șase kilograme. Femei de o frumuseţe aparte şi cu foarte multă grație. Am fost în sate în care turiştii nu se rătăcesc prea des, sate în care oamenii trăiesc nu mult diferit de acum câteva sute de ani, săraci, în colibe pe piloni să nu ajungă şerpii şi alte vieţuitoare la ei. Copii săraci, foarte săraci. Într-unul din sate exista un fel de prăvălioară. Am cumpărat două cartoane cu ciocolată şi napolitane şi le-am împărţit. E greu de imaginat fericirea pe chipurile lor mici şi arse de soare. Am văzut câmpuri de orez pe care oamenii lucrau cufundaţi în apă până la genunchi, câmpuri de ceai, de ananas, livezi de mandarini şi líci, palmieri cu nuci de cocos, ferme de orhidee. În zona asta deluroasă nu e mult loc pentru agricultură, dar fiecare locşor liber, la marginea junglei e folosit. Un popor foarte harnic.
Am vizitat o moară de orez unde am aflat lucruri foarte interesante. Eu am crezut întotdeauna că orezul e treierat ca grâul la noi şi din spice ies boabele, așa, albe, cum le cumpărăm noi la prăvălie. Total fals. Boabele treierate sunt maronii. Apoi sunt băgate în valţuri care le polizează suprafaţa până ajung albe. Partea din afară se da animalelor ca hrană. Din boabele sparte se face vin. Acolo era un muncitor foarte simpatic care ne-a spus prin semne şi cele câteva cuvinte englezeşti: om, prost. Vitamine – şi ne-a arătat în palmă praful maroniu – dă animale. Și până am plecat, răzând, ne-a tot arătat palma cu pilitura de orez şi a repetat: vitamine, vitamine. Avea dreptate.
Buddha e omniprezent. Nu acel Buddha rotund şi zâmbitor pe care îl cunoaştem noi. Au statui care întruchipează un Buddha într-o grămadă de ipostaze: culcat, slab, gras, cu mâinile în diferite poziţii şi fiecare poziţie e un simbol care reprezintă ceva. Dar în fiecare e ceva din pace şi linişte. O filozofie a toleranței şi a fericirii.
Ghidul ne-a întrebat la începutul călătoriei ce dorim să mâncam: thai sau european. Trebuie să fii tare sucit să vrei să mănânci şniţele în Thailanda. Așa că ne-a alcătuit în fiecare zi, la câte un restaurant plăcut şi rustic, câte un meniu specific, în fiecare zi altul. Asta n-a fost rău fiindcă dacă te uiţi în meniu, numele mâncărurilor nu-ţi spun prea mult. În principiu, au supe cu mult coriandru, care la început nu mi-a plăcut dar mai târziu da, cu lapte de cocos în loc de smântână, tot felul de ingrediente, n-aș putea să spun ce erau şi fructe de mare, carne de pui, vită sau porc. Mai departe erau ori tăiței prăjiţi cu sosuri diferite ori orez şi iarăşi cu cele patru variante, porc, vită, pui sau fructe de mare. Și pește. Deși multe mâncăruri par asemănătoare, ingredientele şi sosul le dă alt gust, foarte bun. Trebuie să spun că orice şi oriunde am mâncat, a fost delicios. La fel şi berea thailandeză. Mâncarea e destul de ieftină şi multă. Doar cu deserturile stau cam prost dar cui îi trebuie prăjituri în țara în care fructele au gust de fructe? Mango-ul e galben şi mare, nu seamănă la gust cu cel din prăvăliile noastre, mandarinele au gustul mandarinelor din copilăria mea. Și altele şi altele…
Din păcate, orice lucru bun are un sfârşit, așa că iarăşi un aeroport, iarăşi un zbor, până la Phuket. Acolo ne-a aşteptat alt microbuz, unul tapetat pe dinăuntru ca în filmele de Bolywood şi ne-a dus la Khao Lak, la mare. Asta a fost partea de odihnă între nord şi Bangkok. Khao Lak e la Marea Andaman, parte a Oceanului Indian. Nu ştiu de ce, dar mi-am imaginat marea asta ca plină de vieţuitoare neplăcute, meduze, alge şi când acolo, o suprafaţă imensă de apă verde, curată, într-un golf larg cu dealuri pe margini. Doar multă sare. Apa e așa de sărată încât te ține aproape la suprafaţă fără să dai din mâini iar pielea te furnică puţin. O apă caldă, poate prea caldă pentru gustul meu. Dimineaţa era mai răcoroasă dar după amiază era ca în vană, cam treizeci de grade.
Am stat într-un hotel mare şi modern. Cam steril dar ăsta a fost cel mai bun pe care l-am găsit atunci când, cam târziu, am început să căutam. Totul a fost de fapt bine, dar i-a lipsit aerul autohton. O grămadă de piscine frumoase în care am intrat o singură dată. Când marea aia frumoasă e la douăzeci de metri de piscină, n-am ezitat nicio clipa. Și nu numai marea. Pe plaja lunga de vreo trei kilometri poate că erau în total vreo două sute de oameni. Parcă era plajă privată, cu tot confortul. Nisipul galben şi apa verde alcătuiau o combinaţie minunată. Plaja era când lată, când mai îngustă din cauza mareelor şi când apa se retrăgea, milioane de crăbușori începeau să-şi sape găurile în nisip, biluţele pe care le scoteau le puneau în jurul găurii alcătuind modele ca o broderie. După o oră, plaja era ca o broderie uriaşă pe care fluxul o spăla următoarea dată.
Ciudat, cel mai cald nu era după amiază ci între ora zece şi prânz. Atunci era chiar cald, soarele ardea cu cruzime. Noroc cu umbrelele de soare. Pe după amiază era cald, dar o căldură mai domoală, mai plăcută.
La hotel am avut doar micul dejun. Ne-am zis că dacă o să mâncăm numai la hotel, atunci mâncarea o să fie, parţial cel puţin, ca pentru turişti şi noi am vrut să mâncăm thailandez şi numai thailandez. Cum ieşeai din hotelul ăsta modern pe plajă, parcă era o altă lume. Pe vreun kilometru de plajă se întindeau, unul lângă altul, mici restaurante în aer liber, sub umbrare de bambus cu acoperiş din frunze de palmier, o mică alimentară cu strictul necesar, câteva umbrare pentru masaj. Acolo era Thailanda adevărată. Cât am stat acolo, am mâncat în fiecare zi la unul dintre „restaurante” dacă le pot spune așa, totul curat şi variat, oameni plăcuţi. A fost minunat. Micuţa thailandeză de la micul bar unde beam cafeaua ne aducea, pe un preţ de nimic, în fiecare dimineaţă trei fructe de mango mari şi galbene pe care le culegea proaspăt din gradină. Un deliciu.
Din nou în avion, de data asta cu destinaţia Bangkok. Despre Bangkok am citit o grămadă, ne-am documentat, am triat, am discutat şi ne-am făcut un plan ce şi când să vedem. Când am ajuns pe aeroportul din Bangkok, pe care acum deja îl cunoşteam, pe mobil, la „vremea în Bangkok” stătea: 35 grade, simţite ca senzaţie 45. Ei, am zis. Vorbe. Când am păşit afară pe stradă, am simţit ce înseamnă asta. Într-o clipă ochelarii s-au aburit şi broboade de sudoare au început să se scurgă de la ceafă pe spate. Chiar şi pantalonii pe coapse se umeziseră. Era cald. Foarte cald. Microbuzul ne-a dus la hotelul amplasat strategic aproape de metrou, trenul aerian, Skytrain-ul şi de staţia de vaporaş-autobuz ce circulă pe canal către răul Chao Phraya care şerpuieşte prin oraş. La Bangkok am stat trei zile întregi şi două jumătăţi, așa că n-am avut timp de pierdut. Cu toată căldura, am ieşit pe stradă să prindem cât mai mult din oraş. Bangkok-ul e imens. Poți să mergi ore cu maşina de la un capăt la celălalt. E un furnicar haotic, o harababură care totuşi funcţionează. Circulaţie, îmbulzeală, un oraş al extremelor, o grămadă de zgârie-nori printre ei case din lemn şi bambus, acoperite cu tablă ondulată. Nu ştiu cum reuşesc, dar mai totul funcţionează. Străzile mari au nume. De exemplu bulevardul Sukhumvit. Străzile mici care se deschid din el au numere: Sukhumvit 1, 3, 5… pe o parte şi 2,4,6,8… pe cealaltă parte. Un sistem simplu şi inteligent. Altfel ar fi destul de greu de găsit ceva. Metroul şi skytrain-ul sunt nespus de curate şi punctuale. Doar că temperatura din ele e cam douăzeci de grade şi dacă intri sau ieşi, diferenţa bruscă de douăzeci de grade nu e tocmai plăcută. Si a fost iarnă acolo, nu era așa de cald. N-aș vrea să risc să fiu vara acolo dacă iarna sunt treizeci şi cinci de grade. Am făcut mult naveta la serviciu şi înapoi şi ştiu că la întoarcere, de multe ori lumea era deja transpirată şi mirosul în metrou sau tramvai nu e chiar cel de parfum. Nu în Bangkok. Lumea era parcă acum ieşită de sub duș. Și linişte. Metroul şi skytrain-ul sunt o alternativă foarte bună de transport. Desigur că poţi lua un taxi sau celebrele tuk-tuk-uri, motocicletele cu banchetă pentru pasageri, dar circulaţia e infernală şi nu e sigur că ajungi la timp. Circulaţia e pe stânga. După trei săptămâni pe stânga, m-am întrebat, glumind, cum o să fie când o să mă sui în maşină acasă.
De pe străzile mari se deschid străduţe mai mici, pe unele, pe marginea străzii, în îmbulzeala de oameni şi maşini, stau vânzătorii ambulanţi cu cărucioare cu mâncare. Tot ce vrei, gătite acolo, în fața ta sau puse în punguliţe. De la frigărui sau mâncăruri gătite până la insecte prăjite şi fructe de tot felul, gata curăţate. Fructe am cumpărat, din restul n-am prea avut curajul să mâncăm pe stradă. Stătute în căldura aia, nu ştiu dacă stomacurile noastre europene ar fi fost de acord şi implicaţiile nu meritau riscul. Aș fi gustat insecte dar așa de des cum am văzut la televizor nu am văzut pe stradă.
În Bangkok nu am văzut lăzi de gunoi pe stradă şi totuşi n-am văzut nici sticle goale de plastic sau mucuri de ţigară pe jos. Cel puţin pe străzile mai mult umblate. Nu ştiu cum fac dar oraşul e curat pentru mărimea lui.
Orașul e împânzit de blocuri înalte, zgârie-nori, clădiri impunătoare, prăvălii imense care ar putea concura oricând cu cele din Paris. Din când în când, când căldura ne-a doborât, am mai intrat în câte unul. Seara e foarte frumos când clădirile înalte se profilează pe cer iar strada e ca un fluviu luminos de la miile de vehicule cu farurile aprinse. De pe Mahanakhon skywalk, cel mai înalt, 314 metri înălţime, oraşul se vede seara în toată splendoarea lui. Nu-i vezi marginile, se confundă cu orizontul. Dar vezi totul, râul cu vapoarele, zgârie-nori, clădiri luminate feeric. E chiar ca în vis. Dar în acest univers al bogăţiei văzută de sus, undeva, jos, pe sub poduri sau scări, direct pe asfalt sau pe cartoane, copii săraci dorm ocoliţi de picioarele trecătorilor.
Următoarea zi am fost la Ayutthaya, ruinele fostei capitale. Am plătit o tură de o zi cu un ghidă care ne-a povestit pe drum o grămadă despre țara ei. De exemplu că învăţământul public e gratuit şi copiii care nu pot ajunge la scoală zilnic locuiesc în internate tot gratuit. Că toţi copiii învaţă engleza, chineza sau mandarina cu toate că, în general, cu engleza a fost destul de greu să comunicăm cu ei. Că sunt mari exportatori de fructe de tot felul, proaspete şi uscate, că aproape fiecare familie sau clădire are un mic altar unde se roagă zilnic. Vechea capitală e o ruina destul de bine păstrată şi se poate recunoaşte bogăţia de altă dată. Nu departe am fost la o piaţă pe apă, care nu m-a impresionat prea mult, se vedea clar că e artificial făcută pentru turişti. Și aici a fost cald, dar între punctele de vizitat am călătorit în autobuzul climatizat. Partea grea o să urmeze a doua zi.
Ne-am sculat mai devreme ca să prindem puţin răcoare, ceea ce s-a dovedit a fi doar o iluzie. La ora opt dimineaţa erau deja treizeci de grade. Am luat vaporaşul pe canal. Mi-am imaginat un ponton solid, la care acostează un vapor, te sui, plăteşti biletul şi mergi până la destinaţie. M-am înşelat. Vaporaşul a venit într-o viteză nedescrisă. Apa canalului, maro şi mirosind a sulf, se ridica şi cobora ameninţător. Între ponton şi vapor erau cauciucuri de maşină uzate, legate cu lanţuri pe care trebuia să calci şi să sari în vapor. Efectiv să sari. Și asta în treizeci de secunde, după care vaporul pleca în mare viteză. Mă şi mir cum nu cade câte unul în apă. Am mers vreo douăzeci de minute, vaporul, ca un autobuz aglomerat. Am coborât cu emoţii sărind iarăşi pe mal şi un tuk-tuk ne-a dus la Palatul Regal, un obiectiv obligatoriu. Când ne-am apropiat de intrare, un convoi de câteva sute de metri de chinezi intrau pe poartă. Era tocmai anul nou chinezesc şi bănuiesc că mulți aveau liber, sau poate că așa e mereu, oricum, am reuşit cândva să intram. Am trecut ca fulgerul prin tot complexul minunat al palatului, nu se putea vizita înăuntru şi am încercat să sugem în noi pentru mai târziu cât mai mult. Acolo nu era de stat, un milion de chinezi se fotografiau cu fiecare statuie şi clădire. Când am ieşit am răsuflat uşuraţi. Mai departe am mers pe străzi cu prăvălioare, am mâncat o supă foarte gustoasă la un mic restaurant ticsit şi am băut apă. Multă apă. Pe căldura aia pierdeai mai mult decât reuşeai să bei. A fost într-adevăr cald, foarte cald, a fost mai cald decât am trăit vreodată până acum în viața mea.
Templele pe care le-am văzut mai departe au fost de vis. Cupole aurite, turnuri cu zidăria în filigran, colorate decent, o măreţie de nedescris. Interior de temple cu aur, mult aur, statui acoperite cu foite de aur pur pe care credincioşii le lipesc după ce se roagă. Buddha din jad, Buddha din aur, Buddha culcat lung de patruzeci şi șase de metri de la templul Wat Pho, templul Wat Arun de pe malul râului…E greu de descris în cuvinte frumuseţea şi măreţia lor, dar vor rămâne veşnic ca imagine în mintea mea.
Măreţia oraşului parcă cel mai bine se vede când călătoreşti cu vaporul pe râul Chao Phraya. Atunci vezi ca o panoramă clădirile mari, temple, poduri. Iar dacă coteşti pe canale, îţi apare o lume așa cum trebuia că a fost Bangkok-ul altă dată: clădiri pe piloni bătuți direct în apă, mai totul din lemn, unele mâncate de vreme şi dărâmate parţial, între ele nuferi, pe câte o stânca câte un varan uriaş de doi metri care se încălzeşte la soare. Apă maronie, urât mirositoare, rufe agăţate la uscat, pontoane cu bărci mici pescăreşti, uneori femei cu pălărie de paie în bărci pline cu fructe şi lucruri artizanale lopătează către vapoare încercând să vândă câte ceva. Incredibil ce salt s-a făcut de la canalele astea până la zgârie-nori.
Aș putea să mai umplu câteva pagini dar nu are rost. Amintirile rămân şi așa dar poate am reuşit cât de cât să refac atmosfera minunatei Thailanda, pentru mine şi pentru cine o avea răbdarea să citească ce am scris. A rămas doar zborul înapoi, Bangkok - Oman, Oman – Frankfurt, dar pe astea prefer să le uit.
*** Inapoi la cuprins
Trei săptămâni în Thailanda
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Link la revista Confluențe Literare
Facebook: Mica mea literatura