Fără cuvinte
- Hai la masă!
- Nu mi-e foame.
- Hai, te rog, să mâncăm împreună!
M-am dus încet și m-am așezat la masă în fața ei. Am luat lingura și am început să mă joc cu ea, amestecând mâncarea, cu privirea urmărind liniile caroiajului de pe fața de masă. Am rămas tăcut și încruntat, așteptând să-mi spună ceva, gata să sar cu un răspuns usturător, dar n-a zis nimic. Am înghițit cu greu mâncarea și am balansat între gândul de a zice că m-am săturat sau să mă scol pur și simplu și să ies din bucătărie. N-am făcut nici una nici cealaltă, nu știu ce m-a oprit de la asta. Eram sătul de toate conversațiile care până la urmă nu duc la nimic, decât eventual la o ceartă sau la o supărare de câteva zile. O supărare în care nici unul nu mai scoate o vorbă și ne mișcăm prin casă de parcă am fi de unul singur și ea și eu. Practic alunecam unul pe lângă altul, fiecare îndeplinindu-și sarcinile pe care în mod normal le face și atât. Mâncăm împreună, ne uităm la televizor împreună, facem cumpărăturile împreună, dormim în același pat împreună. Nici măcar acolo nu suntem vizibili unul pentru celălalt, de parcă patul ar fi despărțit în două de o pânză până la tavan în care fiecare stă pe jumătatea lui de pat și gândește pentru sine. Nu, greșesc, gândurile nu rămân separate, gândurile hoinăresc prin toată camera fiindcă fiecare trece cu gândul în partea cealaltă și încearcă să vadă ce se întâmplă dincolo. Fiecare poartă în gând discuții interminabile cu celălalt și își stoarce mintea să înțeleagă cum de s-a ajuns la asta. Cum de s-au despărțit atât de drastic căile pe care le-am urmat, când a început această schismă nefericită și de ce? Cum s-ar putea uni din nou căile, dacă s-ar mai putea uni vreodată? Bunăvoință ar fi din amândouă părțile dar un drăcușor pendulează de la unul la celălalt și ne șoptește la fiecare: „Nu te lăsa, tu trebuie să ai dreptate până la urmă”. Până la urmă n-avem dreptate niciunul și fiecare dintre noi își dă seama că și celălalt zice ceva care e adevărat dar parcă nu putem să găsim pedala frânei și să spunem: stop! Ajunge cu tâmpeniile astea! Nu suntem copii!
Dar nu terminăm. Și așa ne mâncăm viața unul altuia de ani de zile. Nu ne face plăcere deloc și totuși continuăm. Nu găsim breșa, nu găsim momentul propice ca să încercăm să rupem situația asta îngrozitoare. Cred că e prea târziu. Poate la început ar fi fost mai ușor dar nu ne-am dat seama de asta. A venit încet, încet, pe neobservate, o ceartă, o împăcare dulce, apoi aproape numai ceartă. Nu poți să te obișnuiești cu asta fiindcă te apucă un fel de tremur, un fel de furie de fiecare dată, un fel de crez că singurul adevăr e al tău, că celălalt nu înțelege mai nimic din ce-i spui și de fiecare dată e la fel. Încerci să te calmezi și nu reușești, încerci să-ți temperezi vocea și sună din ce în ce mai tare, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai violent. Nu e nicio mirare că nu ne înțelegem unul pe celălalt. Nu e nicio conversație, nu e decât un amalgam de vorbe dureroase, de învinuiri aruncate unul altuia care-ți secătuiesc viața, îți încețoșează creierul. Fiindcă e evident că niciunul dintre noi nu mai gândește rațional. E ca lupta între doi copii care la un moment dat uită de fapt de unde au început. Important e să se lupte, să-și arate fiecare unul altuia cât de puternic e el, cât de deștept e, cât de prost e celălalt, cât de nesimțitor. Cât de puțin îl înțelege pe celălalt și nici nu vrea să-l înțeleagă fiindcă dacă ar vrea, ar tăcea un pic și s-ar gândi. S-ar gândi puțin și poate că ar vedea unde e adevărul, exact în mijloc, pe linia de demarcare între viețile noastre separate, acolo unde înainte a fost un loc de joacă, o casă plină de iubire, plină de înțelegere.
Trăim așa de mulți ani, nici împreuna, nici despărțiți. Ne unesc atât de multe și ne despart atâția kilometri totuși. Poate dacă am fi avut copii ar fi fost altfel, poate că ar fi fost și mai rău. Nu, mai rău nu se poate. Îmi vine de multe ori să ies pe ușă și să nu mai vin înapoi dar o inerție mă atrage ca un magnet către casă. Către casa noastră, unde trecutul nostru stă în fiecare mobilă, în fiecare plapumă pe care am cumpărat-o împreună, cu drag, altădată, de mult. Stă însă în fiecare lucru pe care unul a vrut să-l aibă și celălalt nu, în orice măr al discordiei, nu ca un motiv, doar ca un pretext pentru o nouă ceartă, pentru o nouă supărare. Nici nu știu cum e mai bine, să fim supărați și tăcuți, să facem abstracție unul de celălalt sau să discutăm în contradictoriu pentru fiecare cuvânt spus, pentru fiecare dorință, pentru fiecare obiect. Nici tăcerea nu e pace fiindcă în spatele ei clocotim în surdină ca două cazane sub presiune, gata, gata să explodeze. Așa de bine ne cunoaștem încât am putea aproape spune cu precizie fiecare ce va zice celălalt, cum va argumenta, cum se va opune. Da, ne cunoaștem foarte bine. Poate prea bine. Poate n-a mai rămas nimic din senzația aia minunată că descoperi iarăși și iarăși cava nou, ceva interesant, ceva ce până acum n-ai bănuit. E o tâmpenie, de fapt asta ar trebui să ne unească fiindcă suntem un tot, o unitate care a supraviețuit tuturor cutremurelor de ani de zile, de când am fost tineri și săraci, atunci când unul dintre noi a fost bolnav. Nu, aici n-am dreptate. Dacă unuia îi merge rău, foarte rău, atunci se schimbă totul. Începem să-l vedem din nou cu ochii plini de iubire și îngrijorare, să nu ne mai pese de defectele lui, să-l acceptam așa cum e.
Da, daca e așa poate că mai sunt speranțe, poate că nu e totul pierdut, poate mai există iubire. Poate că unul dintre noi ar trebui să ridice prima piatră căzută din clădirea în ruină și s-o pună ca temelie pentru reconstrucție. Da, ar trebui, dar niciunul nu e destul de binevoitor s-o facă. De ce oare? Poate din mândrie, mândrie prostească, poate că dacă ar face-o ar da dovadă de slăbiciune și ar recunoaște că el a greșit. Dar nimeni n-a greșit. Casa s-a dărâmat fiindcă orice casă are nevoie de cineva care s-o repare, pe ici pe colo, din când în când. Noi doi am neglijat-o complet. Am crezut că e de piatră și nemuritoare și acum vedem că vântul bate prin toate fisurile din pereți. Geamurile sunt sparte, e frig și umed. Fiecare știe că prima piatră ar rezolva poate totul dar niciunul nu se apleacă s-o ridice.
E atâta de ciudat să trăiești cu cineva pe care îl cunoști ca pe tine însuți și totuși să-ți pară așa de străin. Să-l privești ca pe un intrus fără care nu poți însă trăi, să-l urăști pentru fiecare gest, pentru fiecare vorbă și în același timp să simți că legătura ta cu el e așa de strânsă încât probabil că ți-ai da viața pentru el dacă ar fi la greu. Unde se termină iubirea și începe ura? Când se termina ura ca să-i ia loc iubirea? Sunt sigur că vrem același lucru, amândoi vrem același lucru. Să fie din nou pace, să fie din nou iubire, să ne meargă bine și ei și mie ca și când am fi un singur om, un singur trup, un singur gând. Fiindcă fiecare durere pe care unul o simte, o împarte cu celalalt, atunci de ce să nu împărțim și bucuriile și zilele senine așa cum a fost altă dată?
- Mai vrei un pic din supă?
- Nu, sunt sătul.
- Ai mult de lucru la servici?
- Da.
- Vrei să-ți pun ceva cu tine mâine dimineață?
- Nu, îmi pun singur.
Vorbe normale. Pentru un necunoscut, un cuplu normal, un pic plictisit, un pic obosit, dar la care lucrurile merg mai departe, probabil că așa a fost și așa o să fie până la sfârșit. Pentru un străin e doar aparența celor câțiva milimetri de suprafață care se vede. Dar pentru noi nici asta nu mai există. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, pentru noi e chiar invers. Suprafața e dură și uzată, vânturile vieții și necazurile pe care le-am trăit împreună a transformat-o într-o piele groasă, nesimțitoare, greu, foarte greu să o pătrunzi. Niciun ac n-ar putea ajunge la partea moale, vie de dedesubt. Dar acolo, dedesubt e atâta căldură, atâta iubire, atâta înțelegere care clocotește neputincioasă încercând să ajungă la suprafață... Și niciunul dintre noi nu vrea să ia cuțitul să facă o incizie prin care totul să țâșnească ca o fântână, ca un vulcan la suprafață, să ne învăluie într-un cocon comun, în coconul în care am trăit atâția ani fericiți și pe care l-am părăsit treptat, fără să observăm, o osmoză înceată și crudă care ne-a adus în ceea ce suntem acum.
- Ce faci azi?
- Nu știu. De ce întrebi?
- A, nimic, doar așa.
- Iți aduci aminte când am fost prima dată la munte cu cortul?
- Da, și ce-i cu asta?
- Nimic, doar mi-am adus aminte, nu știu de ce.
- Da, a fost frumos, foarte frumos.
- Ti-ar place să mergi acum?
- Suntem bătrâni.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Nimic. Spuneam doar că suntem bătrâni și n-am mai putea merge ca atunci.
- Da, știu. De fapt am vrut să spun că a fost frumos și că acum nu mai facem nimic împreună.
- Acum n-avem timp și nici nu cred că avem chef.
- Es aș avea.
- Eu nu.
- Strâng masa.
- Bine.
Aș fi vrut să-i spun că într-adevăr a fost frumos. Să-i spun, să-i povestesc că îmi lipsesc zilele alea, că a fost minunat. Că aș merge cu ea oricând și oriunde dar n-am spus-o fiindcă n-am putut pur și simplu s-o spun. Cuvintele mi-au stat în gât, pe limbă și totuși n-am putut să le pronunț. Am avut impresia că dacă le rostesc atunci poate că pentru un moment ar fi totul din nou frumos, ca înainte și mi-aș face din nou speranțe că va fi ca înainte iar după aia, pentru un mărunțiș neimportant, ne-am certa iarăși și asta m-ar întrista mai mult decât orice fiindcă ar fi, ar fi încă o dată, a suta oară o imensă dezamăgire, o tristețe din cauza a ce am avut și nu mai avem. Nu, mai bine nu. S-o lăsăm baltă,vom supraviețui cumva.
Da, vom supraviețui. Cu prețul asta? Cu viața asta? Trebuie să fie o ieșire, o soluție, o cale de ieșire din impas. Sunt convins că așa cum gândurile mele sunt preocupate cu asta la fel gândim amândoi. Dacă am putea vorbi măcar o dată unul cu altul în pace, fără să ridicăm vocea, fără să-l învinovățim pe celalalt pentru ce-a făcut sau n-a făcut. Dacă am putea să ne punem față în față pentru o clipă și să ne zâmbim. Nu mai mult. Să ne zâmbim pentru o clipă fără să zicem nimic. Să ne zâmbim. Poate să ne ținem de mână în tăcere pentru o clipă. Poate că atunci ne-ar fi mai ușor să vorbim, să vorbim unul cu celalalt fără ură, fără idei preconcepute, așa ca altădată. Să vorbim doar. Despre vreme, despre amintiri, ce contează, doar să vorbim. De ce e așa de greu? E așa de greu să începem… Poate dacă am începe ar fi mai ușor dar nici unul nici celălalt nu are curajul s-o facă. De atâta timp n-am făcut altceva decât să ne chinuim reciproc, să nu vrem să-l înțelegem pe celălalt, să nu putem să vedem în noi un noi ci doar un tu și eu, separați într-un tot inseparabil de ani de zile încât ni se pare ca așa e normalul.
De atâtea ori am încercat să încep, cu gândul că acum o să reușesc, amândoi am încercat, dar nu înțeleg de ce discuția aluneca cumva, un singur cuvânt fals și totul explodează din nou. Sunt sigur că niciunul dintre noi nu avea intenția asta și totuși…Probabil că indiferent ce spunem poate fi gândit cu două sensuri. Egal ce spunem. Chiar și într-o întrebare simplă căutăm amândoi ceva ascuns în spatele cuvintelor, altceva decât auzim. Un munte peste care nu putem trece, pe care nu-l putem sui ca să ajungem pe partea cealaltă fiindcă nu găsim poteca adânc ascunsă în pădurea deasă a neîncrederii. Ne dăm seama că așa suntem, ne dăm seama că reacționăm greșit și totuși continuăm acest nonsens cu o inerție ce pare imposibil de învins. Ne dăm seama că ar trebui, nu, că trebuie să schimbăm, să ne schimbăm, fiindcă e păcat, viața e așa de scurtă și ne iubim de fapt în adâncul ființei noastre, de ce să ne urâm? Poate că ar trebui să vină cineva și să ne ia de guler și să ne scuture, să ne trezească din coșmarul ăsta fără sfârșit. Dar nimeni nu vine.
- De ce zâmbești?
- Zâmbesc?
- Da.
- Te deranjează?
- Nu, deloc.
- Chiar nu mai vrei putină supa?
- Ba da. E foarte gustoasă.
- După ce termini, o să strâng.
- O să strângem împreună.
*** Inapoi la cuprins
Fara cuvinte
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .