Zbor

     De ce nu pot să fiu şi eu ca ceilalţi, să râd, să glumesc, să fiu sănătoasă? Când îmi văd în oglindă fața îngălbenită, ca de mort, îmi vine să sparg oglinda. Nici nu-mi mai aduc aminte câţi ani au trecut de când imaginea pe care o vedeam în oglindă era a unei fete sănătoase, îmbujorate, cu ochi sclipitori. Acum ochii îmi sunt şi ei gălbejiţi, fără strălucire, fără viață, parcă aș avea nişte orbite goale, ca de mort. Într-un fel sunt un mort, un mort viu. În rarele clipe când sunt lucidă mă gândesc că mai bine aș muri. Așa o viață e un chin pe care nu-l mai pot suporta.

     La început am zis că e un joc, o glumă. Era nemaipomenit, era excitant, era o senzaţie de beţie fără să fiu beată, un zbor deasupra norilor, un zbor prin universul nesfârşit fără să simt vreo greutate a corpului, o imponderabilitate minunată pe deasupra câmpiilor verzi nesfârşite. Eram imobilă pe vreo sofa, într-o cameră în semiîntuneric, în jurul meu câţiva din prietenii mai cei mei buni, toţi nemişcaţi ca şi mine, unii vorbind în somnul ăsta sideral, râzând, nimeni nu-i băga în seamă, toţi pluteam prin neant, fericiţi, fericiţi pentru momentul ăla scurt între injectare şi trezire. Întâi a fost curiozitatea şi a fost frica. Frica de necunoscut. Dar poveştile celorlalţi au făcut ca curiozitatea să învingă şi atunci mi-am injectat pentru prima oară otrava asta gălbuie în vena de la mână. Mi-au arătat cum se face, mi-au ţinut mâna şi am tremurat ca la doctor înainte de a-mi lua sânge pentru analize. Au râs, am râs şi eu ca să îmi ascund frica şi am făcut-o.

     Prima senzaţie pe care am avut-o a fost că mă simt bine, extraordinar de bine, așa cum niciodată nu m-am simţit. Râdeam ca o idioată fără niciun motiv. Aveam o uşoară senzaţie de greață şi că trebuie să vomit. Mi-au zis după aia că așa e prima dată, o să treacă. I-am crezut, erau așa de convingători, au râs de mine. M-am simţit ca o bleagă care plânge din orice. Așa că am încercat şi a doua oară. Am vrut să par versată ca şi ei și mi-am injectat totul singură, flegmatică şi relaxată, convinsă că așa trebuie să fiu. Fără frică de urmări, fără frică de complicaţii. Mi-a plăcut. De data asta mi-a plăcut din păcate mult prea mult. O oră. Cam o oră a ţinut beţia asta şi după aia m-am trezit. Obosită, deprimată, tristă. M-am uitat în jur şi toţi erau la fel. Unul mi-a zâmbit forţat şi m-a întrebat dacă mi-a plăcut. N-am avut puterea să-i răspund, eram extenuată, terminată. Peste vreo altă ora mi-am strâns lucrurile şi am plecat cu convingerea că niciodată n-o s-o mai fac. Poate că nici n-aș fi făcut-o dacă n-ar fi fost gaşca de prieteni din jur. A urmat a treia, a patra, a suta oară. Am furat deja bani pentru asta dar asta n-ar fi fost atât de rău în comparaţie cu faptul că deveneam încetul cu încetul o epavă, un cadavru viu care se mişca fără alt gând în cap decât acela de a face rost de ce-i trebuie ca să scape de lumea asta. Da, lumea în care am trăit atâţia ani până acum a devenit incompatibilă cu mine, o lume groaznică, amenințătoare, crudă, nu mai pot să aud nimic, în jur doar critici şi lacrimi iar în mijlocul acestei lumi îngrozitoare e o singură soluţie de a-mi găsi pacea. O oră, două, după ce lichidul gălbui, încălzit la flacăra brichetei, se scurge din seringă prin vene în trupul meu. Sunt plină de pete albastre peste tot, la mâini, la picioare, la gât. Încerc să caut câte un loc unde nu sunt înţepată şi greu găsesc. Desigur că mă doare când mă înţep dar durerea asta durează doar o clipită în comparaţie cu ora de fericire. Din păcate şi ora asta de fericire e din ce în ce mai scurtă şi mai puţin fericită. Îmi trebuie tot mai mult, tot mai puternic. E greu de făcut rost şi prietenilor mei nu pot să le cer, și ei se luptă cu aceleaşi probleme ca şi mine.

     Când mă privesc în oglindă şi îmi dau seama în ce hal am ajuns, pentru moment mă simt hotărâtă să încetez. Ştiu că n-o să încetez dar îmi place pentru un moment să visez, să visez că voi fi din nou sănătoasă şi puternică. Ştiu că drumul asta nu are decât un sens şi un singur sfârşit: sub o piatră de mormânt pe care o să fie scris un nume şi doi ani: între… şi între…. Poate cineva o să privească peste ani inscripţia şi o să vadă că au fost mai puţin de douăzeci şi cinci de ani. Poate o să creadă că a fost un accident sau o boală, nimeni nu s-ar gândi că sub acești mai puţin de douăzeci și cinci de ani stă o întreagă poveste. O poveste foarte tristă.

     Deja nu mai pot să văd privirea îngrijorată a celor din jur, mai ales a mamei. Au renunţat să mai încerce să mă convingă, au încetat şi ei ca şi mine să mai aibă speranţe. Aşteaptă ca şi mine în tăcere sfârşitul lent care nu cred că o să mai aştepte mult. Au fost zile la început în care am rezistat eroic şi am fost ferm convinsă că voi reuşi. Acum nu mai cred şi nici nu mă mai străduiesc să încerc. Ştiu că e de prisos fiindcă fiecare amintire, fiecare prieten din vechea gaşcă pe care îl vad, fiecare emisiune la televizor care atinge tema, mă fac să cedez. Îmi spun că doar o dată, ultima dată şi gata. Acum nu mai cred nici asta. Toate curg pe lângă mine şi singurul gând, singura obsesie, e cum să-mi fac rost de ce-mi trebuie.

     Vechea gaşcă s-a destrămat. Unii au luat-o pe drumul cel bun şi lucrează normal pe undeva, unii chiar au familie. Dacă îi întâlnesc, se fac că nu mă văd, le e ruşine să-i vadă lumea că mă cunosc. Nu ştiu dacă au uitat totul dar cred mai degrabă că vor să uite trecutul, să treacă peste el ca şi când nu ar fi existat. Le simt frica, le simt stânjeneala şi încerc să le ocolesc privirea. Și mie mi-e ruşine că o să vadă că eu n-am reuşit să trec pragul, că am rămas în groapă, atârnându-mă cu degetele slabe de marginea ei şi n-am găsit destulă forţa să mă ridic ca ei și să ies la lumină. Puțini din vechea gaşcă au rămas ca şi mine. Îi văd din când în când târându-şi picioarele, privind absenţi în pământ. Nu ne oprim niciodată să vorbim. Poate de frica trecutului. Privindu-ne unul pe altul ne vedem de fapt pe noi înşine şi tragedia în care am ajuns. Poate ne e frica, nu cumva să ne ceară puţin din puţinul nostru pe care așa de greu îl mai facem rost. Poate pur şi simplu nu ne mai recunoaştem sub paloarea străvezie a feței. Poate ar trebui, văzându-i, să mă trezesc în ceasul al doisprezecelea și să fac marele pas către viață. Ar trebui, dar n-o să-l fac. Nu cred că mai pot să-l fac, e prea târziu.

     Am fost de doua ori într-o clinică dar n-a ajutat la mare lucru. Îmi amintesc cu groază de durerile de la începutul fiecare perioade de abstinenţă, de visele urâte, de frică, de disperare, de singurătate. Am citit undeva că nouăzeci la sută din cazuri eșuează. Cred că e adevărat. Și mai cred că şi atunci când ieşi cât de cât bine afara, ai pe mai departe tinicheaua legată de coadă. Oamenii se uită pe mai departe la mine de parcă aș fi ciumată, chiar dacă unii încearcă mai mult sau mai puţin să mă facă să cred ca mă acceptă şi că le e indiferent. Nu le e. Pentru ei eşti şi vei rămâne pe vecie ăla slab care nu a reuşit. Oamenii iartă păcatele, îţi iartă neştiinţa tinereţii care te-a făcut să încerci, îţi iartă faptul că ai fost dependent dar oamenii nu iartă nereuşita. Nereușita n-o iartă. Nu pot să înţeleagă că nu eşti capabil să ieşi la suprafaţă şi asta creează o distanță între ei şi tine pe care n-o poţi învinge. Chiar şi cei mai apropiaţi. Le simţi stinghereala, durerea, neputinţa, dar nu poţi să vezi nici măcar o clipă în ochii lor detaşarea de trecut, ca și când n-ar fi fost nimic. Asta    m-ar fi ajutat enorm dar n-a fost să fie. Fiecare s-a prefăcut ca şi când acest subiect ar fi tabu şi s-au gândit probabil că dacă măcar pronunţă cuvântul, în mintea mea   s-ar fi răsculat dorinţa. Nu e așa. Aș fi vrut să mă înţeleagă, să înțeleagă ce e în mine, să se pună puţin în locul meu şi să simtă cu mine. Nu să sufere pentru mine ci să sufere cu mine, numai atunci m-ar putea înţelege. Și atunci nu m-aș mai simţi așa de singură şi neajutorată fiindcă atunci ar fi doi sau trei care să mă sprijine, nu să mă acuze sau să mă jelească.

     Acum e prea târziu. Am renunţat şi eu şi ei. Aș vrea să fiu şi eu ca şi ceilalţi, să râd, să dorm, să visez, să glumesc, să fiu sănătoasă dar e puţin probabil. Poate în altă viață.

Postfaţă.

    Am şaptezeci şi cinci de ani şi când recitesc aceste rânduri pe care le-am scris acum mai bine de cincizeci de ani, nici nu-mi vine să cred ca eu le-am scris. Trăiesc. Când mă privesc în oglindă, în afară de ridurile adânci şi părul alb, văd o bătrânică destul de grăsuţă cu o față zâmbitoare, încercând să pară cochetă. Orice e posibil.

*** Inapoi la cuprins

Zbor

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .