"Am crescut în acest oraș, poezia mea s-a născut între deal și râu, și-a luat vocea de la ploaie"  

(Pablo Neruda)

Străinul

     Străinul care a intrat în oraș către seară, părea un om oarecare. Căra un sac ponosit pe umărul drept și o pălărie de fetru uzată pe cap. Părea obosit și plin de praf ca după un drum lung. Era după un drum lung, un drum foarte lung. Era după drumul lung al vieții, al propriei vieți.

     Intră în orașul ce-i părea străin și familiar în același timp, apropiat așa cum îi apăruse de mii de ori în tot atâtea mii de vise și totuși străin, cu străzile  cu case vechi și nume noi, cu parcuri cu bănci prăfuite printre peluze lăsate în paragină. În spate, undeva în fundal, muntele nemișcat de milioane de ani. Se opri cu sufletul la gură și-l privi. Muntele. Muntele lui. Rotund și maiestos cu spatele golaș, spinarea unui uriaș aplecat să-și potolească setea în râul ce curge din el la vale. Orașul lui. Ce scurtă e istoria și ce repede se schimbă totul.

     Picioarele i se mișcă automat, îl duc încoace și încolo pe străzi cunoscute și fiecare piatră e o amintire, fiecare casă e un om, o familie, o față întipărită în creier cu râsul sau tristețea ei. În sacul lui poartă miile de fețe și miile de râsuri sau lacrimi pe care le-a strâns în atâția ani când   le-a privit, când le-a vorbit, când le-a iubit. Sacul îi atârnă greu pe umăr. Încearcă să-l țină strâns parcă cu grijă să nu-i scape din el nimic, să nu se împrăștie în neantul orașului, îi simte tremurul neliniștit și freamătul ca înaintea unei explozii, simte energia amintirilor ce apăsă așa de greu, așa de greu. Încearcă să-și coordoneze mersul, să pună stăpânire pe voința lui, să nu lase să fie purtat așa, fără voia lui dar nu reușește. Într-un târziu se lăsă târât fără să se mai opună mersului automat al pașilor. Simte cum brațele îi slăbesc și din sacul de pe umăr încep să curgă una după alta amintiri, amintirile acestui oraș al copilăriei în care e acum un străin pribegind aiurea.

     O școală verde pe care el și-o amintea zugrăvită în galben dar cu aceleași balconașe inutile, în ea clase cu podele date cu motorină și sobă lângă ușă, muzeul de științe naturale cu animale împăiate și pietre sub sticla meselor întinse sub geamuri, muzeu în care nu intra niciun elev, un muzeu mort, înțelenit în vremuri. Coridoare pline de freamătul elevilor în uniforme, perechi îndrăgostite, elevi timizi repetând în șoaptă a zecea oara vreo lecție inutilă despre vreun domnitor obscur, miros de cerneală, de tinerețe, de teamă de profesori, de nepăsare, de fericirea tinereții. O curte mare trăind în ritmul pauzelor, zece minute de râsete, de țipete, de zbenguială, cinci zeci de liniște în care se aude doar târnul cu care portarul mătură: târș, târș... Cu grămada de fier vechi din colțul din spate, conservele goale cu care jucau fotbal când n-aveau vreo minge la îndemână, cu porți făcute din două chipiuri aruncate pe jos în praf. Cu fete mergând împreună două câte două, povestindu-și vreun început de romanță, vreun vis neîmplinit cu vreun băiat drăguț care prefera să dea cu piciorul în conserva goală în loc să încalece armăsarul alb și să vina să le ia cu el. Liniștea vacanței în curtea goală, în care vreo câțiva rătăciți săreau gardul de sârmă ca să poată arunca câteva mingi la coșurile nemișcate cu nețul zdrențuit de vreme.

     Un parc cu platani mari și groși, cu bănci vopsite în verde în spatele statuii de marmură, cărări cu pietriș mărunt care-ți intrau vara în sandale, seri întunecate când pândeai profesorii in timp ce trăgeai interesant din țigară sub ochii admirativi a vreunei iubite temporare încercând să pari neînfricat și matur în timp ce ochii stăteau la pândă ca un animal hăituit.

     O stradă mare pe care acum n-o mai recunoscu. Se adună puțin atât cât să poată ieși pe o stradă laterală care ducea către râu, să nu mai vadă modernul miezului orașului, să poată să păstreze în minte imaginile acelor ani de liniște și pace în care perechile se plimbau seară de seară în sus și în jos, când una lângă alta erau deschise prăvălioare de ațe, de pantofi, de muzică, de vase, în care intrai să spui un sărut-mâna, fiindcă erau părinții prietenilor tăi, vecinii tăi, toți pe care îi cunoșteai și te cunoșteau și ei pe tine.

     Străzi paralele care duc către râu, aici stătea vara cu baticul ei negru pe cap sau iarna cu mâinile băgate într-un manșon de blană jerpelită o bătrână domnișoară, așteptând să poată opri pe cineva ca să mai stea cu cineva de vorbă, dincolo dulăul care lătra furios prin crăpătura porții când treceai pe lângă ea. Gropi pe care de zeci de ani nimeni nu s-a gândit să le repare. Și apoi strada de lângă râu. Și râul.

     Se opri o clipă și privi de-a lungul lui, de-a lungul străzii și tristețea îi umezi ochii. Străinul se simți mai străin ca niciodată de când a pus piciorul în orașul lui. Trebui să închidă ochii ca să poată simți în amintire amestecul îmbătător de miros de tei înfloriți, de salcâm, de miros de apă si de pământ reavăn. Trebui să închidă ochii ca să reușească sa selecteze în amintire doar susurul râului și al vântului în plopii de pe marginea lui. Și ar fi vrut să nu-i mai deschidă niciodată, să vadă ce nu mai era de văzut. Teii și plopii și păduricea și floricelele și liniștea. Și totuși păși mai departe, imaginându-și că nimic nu s-a schimbat, că plopii străjuiesc și azi drumul, că teii îmbată și azi aerul cu mirosul lor, că licuricii mai zboară și acum în nopțile de vară liniștite. Păși de-a lungul râului mai departe, tot mai departe căutând un loc, măcar un singur loc care a rămas la fel, pe care nu l-au schimbat. N-a găsit. Dar mintea a reușit să refacă drumul și teii și plopii și banca pe care a sărutat o fată, capătul cărării unde a îndrăznit să spună cuiva prima dată te iubesc, alea pe care s-au plimbat de mână. Și a reușit să refacă totul, mirosuri, sunete, atingeri. Și a reușit să vadă lumea în jurul lui frumoasă, așa cum o știa el și a reușit să nu mai vadă nimic din schimbare, dorind ca totul să rămână așa pe vecie. Și atunci nu s-a  mai simțit străin. Atunci s-a simțit din nou acasă.

***  Inapoi la cuprins

Strainul

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .