La Luvru

Într-un orgasm vizual colectiv, o sută de japonezi privesc fix, în tăcere, portretul Giocondei, atârnat singuratic pe un perete în Luvru. A privi e un fel de a spune fiindcă toţi privesc capodopera practic cu un singur ochi. Celalalt e lipit inseparabil de un aparat de fotografiat. În tăcerea asta se aude doar clicăitul sacadat al camerelor şi icnetul disperat al vreunui privitor călcat pe picioare.     

     Gioconda mă privește disperată cu privirea ei galeşă şi îşi ţine mâna stângă cu cea dreaptă abținându-se cu greu să nu îmi facă un semn  s-o salvez. Am ridicat sprâncenele că o înţeleg şi i-am făcut gestul că îmi pare rău, dar nu pot să fac nimic. Mi-a zâmbit cu zâmbetul ei enigmatic şi a tăcut mai departe, rece şi absentă, imobilizată într-o poziţie cât mai fotogenică pentru extazul celor o sută de vizitatori.

    O zăresc ca pin ceaţă de acolo, din spatele sălii lungi. De la distanţa asta parcă e un timbru atârnat pe perete, așa de mică o zăresc. Aș fi vrut s-o răpesc, s-o scap de chinul ăsta, dar nici un hoţ n-ar fi capabil să treacă de armata asta japoneză deşi, dacă mă gândesc bine, cu un ochi lipit permanent de aparat cu greu m-ar ajunge din urmă dacă aș răpi-o. Dar asta a fost doar un gând fugar înainte de a ieşi lăsând-o pe Gioconda singură şi tristă lipită de un perete în sala muzeului. Sărmana!

     Coridoare largi, căi întortochiate, pictură, sculptură, la un moment dat începi să ameţeşti şi să nu mai ştii pe ce lume trăieşti. Intri la întâmplare într-una din săli şi te uiţi  încercând să sugi cultura, că de aia ai plătit biletul, ce naiba. Intri şi una după alta nişte doamne goale şi rotofeie, se întind pe canapele, în mână cu vreun ciorchine de strugure sau vreo cupă de vin. E mâncare peste tot, pe jos, pe mese, nu-i de mirare că frumoasele astea roz sunt aşa de plinuţe de abia s-ar putea ridica de pe sofa dacă ar trebui să se ridice. Noroc că nu trebuie, că de aia probabil le-a pictat cine le-a pictat doar culcate într-o rână. Ştia el ce ştia. Atâţia fazani şi atâtea fructe ar ajunge să hrănească o armată întreagă. Și apropos de armată, trebuie să schimb de urgenţă peisajul fiindcă armata japoneză, cu degetele pregătite pe trăgaciul aparatelor de fotografiat a intrat în încăperea cu doamne şi fazani şi acum sunt deja în poziţie de luptă. Rembrandt. Clic! Tițian. Clic! Aaaa, Rubens. Clic, clic, clic! Ma bucur pentru Gioconda ca a scapăt de ei.    

     În sala următoare numai selfies. Regi, regine, copilaşi bucălaţi, contese şi metrese. Toţi aliniaţi ca în mobilul unei fete la pubertate care se auto fotografiază în tact de cinci minute. Portrete peste portrete, care mai de care mai împopoţonaţi. Ce ştiu fotografii de azi ce înseamnă să faci un portret. Ore de muncă, muştele n-o lasă pe doamna să stea nemişcată, pictorul e deja nervos dar nu poate s-o arate că altfel doamna se supară şi-l dă afară. E cald şi nu miroase chiar frumos când eşti așa de înfofolit pe căldura asta. Aşa că încerc să caut altceva mai aerisit şi dau de o sală cu Picasso. După ce dau gata în grabă perioada albastră şi pe cea roz, ajung la cubism şi, aşezat pe o bancă incomodă din mijlocul încăperii, încerc să găsesc în portretele de femeie rotunjimile şi voluptatea plină de sănătate din tablourile lui Rubens. Că doar portrete de femei sunt amândouă. Degeaba. Oricât m-aş chinui tot nu văd. Probabil că pe vremea lui Picasso nu mai era aşa bogăţie de mâncare că n-am mai văzut nici mere, nici fazani. Cred că de pe vremea lui a început deja ideea vegetarianismului şi ideea că, cu cât mai slab, cu atât mai frumos. Și, pe deasupra, de pe atunci lumea nu mai ştie, la propriu, unde le e capul. Că-i la picioare şi urechile în buzunar, nu-i nimic, bine că le are pe toate, că toate parțile corpului sunt la un loc.

     Văd că armata cu un ochi mă urmăreşte pas cu pas fiincă s-au strâns deja la uşa încăperii şi-l aşteaptă pe ghidul cu steguleţ să le spună ce sa fotografieze. Marinarul. Clic! Arlechinul. Clic! Aaaa, Guernica, clic, clic,clic!

     Mai departe. Am plătit bilet și încă unul piparat deci trebuie să continui. Impresioniştii. Pot să spun că impresioniştii ăștia şi-au făcut bine treaba: impresioniștii m-au impresionat. Cubiştii nu m-au cubizat şi nici suprarealiştii nu m-au supra-realizat. Dar impresioniştii cu zecile lor de câmpuri, hectare de maci, sute de nuferi şi o grămadă de lume pestriţă mi-au pătruns prin ochi până în suflet. Doamne, Doamne, lasă să nu năvălească armata de ciclopi şi lasă-mă să sorb în linişte totul! Dar degeaba. Cu părere de rău, mă ascund după piatra cu codul lui Hamurabi şi de acolo plănuiesc cum să fac o vizită la toaletă fără ca o sută de japonezi curioşi să mă fotografieze. Oricum ajunge pentru azi. Atâta cultura strică, mai ales pentru un inginer. Ultimul punct al vizitei: cofetăria. O cafea şi un pahar cu apă rece şi viaţa o să fie din nou în ordine. O să le iau de la tejghea şi o să le savurez în linişte acolo în colțul ăla.

     Prea târziu, sunt al o sută unulea la coadă.

  ***   Inapoi la cuprins

La Luvru

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .