Tempus fugit

     Timpul trece. Vremurile se schimbă. Mai tot ce-a fost e altfel. Mai bine, zic unii. Mai rău, zic alții. Dar cei mai mulți nici nu observă schimbarea, de parcă ar fi fost dintotdeauna așa. Dar       n-a fost. Iar câteodată iți aduci aminte cu tristețe cum lucruri au dispărut și n-o să mai revină niciodată. E firesc să nu te întorci la ce n-a fost confort, la ce n-a fost viteză, la ce n-a fost modernul de azi. Dar a fost uneori așa de frumos, uneori așa de liniștitor, uneori așa de apropiat de suflet încât te gândești câteodată, mergând cu mare viteză într-o mașină climatizată, mirosind a flori ieșite dintr-un brăduleț atârnat la oglinda retrovizoare, pe o autostradă netedă ca-n palmă,  te gândești la timpuri trecute, când erai copil și te-au dus bunicii la neamurile lor din satul unde ei au crescut și de la vreo gară mică la câțiva kilometri depărtare, vreun unchi de-al treilea de-al tău v-a așteptat cu căruța. Te-ai uitat la cai puțin cu frică, puțin cu încântare și când te-ai suit și unchiul ăsta pe care nu l-ai văzut niciodată până atunci te-a luat lângă el pe capră și ți-a dat hățurile frecate de vreme în mănuțele tale obișnuite doar cu cartea, n-ai fi dat în momentul ăla doi bani pe o călătorie într-o mașină scumpă și hurducăturile pe vreo șosea asfaltată. Cu ochii înainte și trupul încordat, ai tras de hățuri, mai la stânga, mai la dreapta, convins că tu ești acela care arată cailor pe unde s-o ia, nu că ei ar cunoaște singuri drumul către casă. Mirosul de cal și de câmp, de fân întins la uscat pe câmpurile dintre răzoare, sunetul înfundat al potcoavelor bătând pământul uscat și scârțâitul monoton a roților de lemn au pătruns adânc în tine și acolo au rămas. Au rămas ca ceva frumos, un fel de poveste de care nu mai știi sigur dacă a fost reală sau nu. Dar a fost.

     Da, satul s-a schimbat și la fel și vremurile alea în care, băiat de liceu, rămas peste noapte la un coleg de-al meu de la țară, la revărsatul zorilor bunica lui venea să mă trezească, în mâna aspră cu o cană de tablă cu lapte tocmai muls, cald încă, mirosind încă a fân, lapte pe care îl beam ca prin vis și adormeam la loc imediat. Și asta fiindcă i-am povestit odată, stând lângă ea, seara, pe când mulgea vaca, cum bunica mea, când aveam eu doar câțiva anișori, îmi dădea să beau lapte proaspăt muls. Și se bucura de bucuria mea când dădeam pe gât tot laptele ei din cană, se bucura de parcă ar fi fost propria mea bunică și eu doar un țânc.

     Nici satul unde generatorul dădea curent doar două ore pe seară nu mai e rupt de lume și nici stelele nu se mă vad seara ca miliarde de lumini pe cerul întunecat când stai seara pe o bancă în fața casei. Nici greierii nu se mai aud așa de tare și vrăbiile parca nu mai sunt așa de vesele. Dar dacă mergi pe uliță și pe vreo bancă, în fața vreunei case mai vezi câte vreo bătrână cu broboadă neagră pe cap, cu poale albe și sveter de când lumea, tricotat din lână toarsă în casă, atunci știi că martorii satului de atunci mai poartă în ei zilele în care se duceau la culcare când se întuneca fiindcă petrolul și lumânările erau scumpe și în zori trebuiau oricum să se scoale ca să îngrijească vitele și păsările înainte de a-și lua sapa pe umăr ca să se ducă la câmp. Mai poartă în amintiri zilele în care flăcăii și fetele se întâlneau pe ascuns și cu frică și orice gest, orice semn între ei era o limbă pe care numai ei o înțelegeau. Și acum mai zâmbește bătrânica când își amintește cum a luat mama de bătaie de la tatăl ei fiindcă s-a întâlnit, singuri doar ei doi, cu flăcăul ăla chipeș și mucalit, moșul ăsta care stă acum lângă ea, tăcut și muncit, cu țigara în coltul gurii, de-ai crede că nu se gândește la nimic. Ce știm noi ce e în capul lui, ce gânduri tainice îi trec prin minte?

     Straie străvechi stau la naftalină în dulapuri, straie făcute cu sute de ore de muncă, cu cusături în negru și roșu, cu paiete strălucitoare, haine care au văzut, îmbrăcând mai multe generații hore și sărbători, au dansat pe fete frumoase cu păr lung împletit în cozi groase. Bunicile le mai aerisesc din când în când, gândind că poate, poate, nepoata o să le mai îmbrace vreodată, mama a renunțat deja la asta, ea nu mai știe bine nici cum să-și lege broboada, nepoata le ia în râs și pleacă îmbrăcată în pantaloni strâmți și tricouri colorate. Straiele astea sunt mărturia că trecutul a existat, sunt mărturia că totul se schimbă și această schimbare n-o poți opri.

     Ce mai rămâne din trecut? Mai rămâne ceva neschimbat, nemișcat. Mai rămâne. Mai rămâne destul. Indiferent că e căruță sau mașină, că e răzor sau șosea, omul din noi, tot om rămâne. Rămân cărțile frumoase care n-au vârsta. Rămân prietenii cu care am crescut împreună.  Și rămân amintirile. Iar când schimbarea e deja amețitor de rapidă, oricând poți să spui pentru o clipă: stop, oprește-te timp. Și căutând în cutia cu amintiri, o scoți pe bunica cu cana cu lapte proaspăt muls sau iei în mâini frâiele cailor alergând pe câmp și pentru clipa aia, chiar  l-ai oprit.

 ***   Inapoi la cuprins

 Tempus fugit

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .