Absurd

     Câteodată fixez cu privirea pe câte cineva încercând să-l citesc, să intru în sufletul lui. Încerc să intuiesc ce gândeşte, ce-l frământă şi atunci mă gândesc cum ar fi să fiu eu el. Atunci cad în nerezolvabila dilemă în a fi el ca să verific absurd dacă presupunerile mele sunt adevărate şi a fi eu, observatorul. Amândouă nu pot coexista. Toate astea durează doar câteva secunde după care întorc capul, mai degrabă forţat de mine însumi şi de absurdul acţiunii şi caut altceva la care să mă uit. Dar mintea rămâne obsesiv asupra figurii, asupra gesturilor, asupra ideii că      l-am putut citi, că ştiu aproape precis ce om e, bun sau rău, că-mi place sau nu,    că-mi pare rău de el sau nu, că-l invidiez sau nu. Mici gesturi, cum ține ţigara, cum apleacă capul, cum priveşte el pe altcineva, curios, plin de pofte sau indiferent. Poate şi el gândeşte ca şi mine încercând să intre în sufletul cuiva, poate e doar absent sau preocupat cu probleme pe care nu ştie cum să le rezolve şi ochii lui alunecă de la unul la altul aleatoriu, aiurea. Nu se poate şi acest „nu se poate” mă chinuie fiindcă ştiu, raţional gândind, că nu se poate, că foarte probabil greşesc în încercarea mea de a fi el sau ea, în încercarea imaginaţiei mele de a pătrunde cât mai adânc în mintea celuilalt, de a fi doar pentru o clipa el, să simt ca el, să gândesc ca el, să mă privesc pe mine din exterior aşa cum mă priveşte el. Da, poate asta sălăşluieşte în adâncul subconştientului meu, dorinţa de a mă privi pe mine din afară, nelegat de buna sau reaua părere despre sine, de indulgenţa în a-mi ierta orice faptă reprobabilă, fără oglinda în care ochii mei să falsifice conştient sau inconştient realitatea. Dorinţa de a mă cunoaşte pe mine însumi aşa cum mă vad ceilalţi, aşa cum m-aş vedea eu dacă aş reuşi, măcar pentru o clipă să fiu celalalt. Poate toate astea dar poate că pentru o clipă, aş vrea să ştiu cum e cu mintea unui bărbat să fii femeie, să ştiu cum e cu mintea unui adult să fii copil.

     Mă întreb dacă şi alţii au aceleaşi gânduri ca şi mine. Dacă şi altcineva ar vrea sa fie puţin eu şi ce-ar simţi atunci? Să poată să-mi citească toate gândurile, faptele, remuşcările. Oare ce-ar gândi despre mine? Bun, rău, plictisitor, arogant? Nebun? Nebun s-ar potrivi cel mai bine probabil pentru cineva care vrea sa fie altcineva. Chiar dacă doar pentru o clipă. 

     Cât de absurdă e ideea asta de a fi altcineva? Poate nici nu e așa de absurdă fiindcă în definitiv, puţin sunt aceia cărora într-adevăr nu le pasă de părerea celorlalţi. De fapt tuturor ne pasă, vorbim așa ca să părem mai culţi, ne îmbrăcam așa ca să părem mai moderni, ne comportam așa ca şeful să ne aprecieze, opinia publică să nu ne condamne, o anumită persoană să ne iubească. Cum să vorbim,  cum să ne îmbrăcăm, cum să ne comportăm, astea trebuie întâi să le citești ca să știi ce să faci. Atunci când vrei să cucereşti pe cineva de care te-ai îndrăgostit eşti capabil să îndrugi verzi şi uscate, lucruri în care poate nici măcar nu crezi fiindcă o clipă, o infinitezimal de mică clipă, ai sălăşuit în mintea persoanei aceleia şi ai citit pentru o clipă ce ar aştepta ea de la tine, cum ar trebui să fii, să arăţi, să vorbeşti. Pentru o clipă ai fost ea, ca întors apoi din nou în tine să te conformezi, măcar pentru un început, dorinţelor ei şi condiţiilor în care ai avea vreo şansă la ea sau nu. Cum altcumva ai putea afla toate astea? Nimeni nu-ţi spune în față la prima întâlnire: dacă ai vorbi mai puţin, te-ai îmbracă mai frumos şi n-ai mai încerca să mă impresionezi atât, poate ai avea o şansă. Toate astea trebuie să le citeşti în mintea celuilalt, în ochi, în gesturi, în flexiunea vorbelor.

     Da, poate că fiecare dintre noi, cu prima privire intram puţin în mintea celuilalt. Rapid, fugitiv şi în urma acestei scurte vizite se naşte prima impresie. Nu ştim de ce e așa sau altfel, e un sentiment instinctiv, îţi place persoana sau nu, are la tine vreo şansă sau nu. Că greşeşti, e în clipa primordială neimportant, e un fapt. Așa trebuie că este, îţi spui cu siguranţa observatorului ideal. Și eşti așa de sigur de verdictul tău încât eşti mirat dacă mai apoi se dovedeşte a fi altfel.

     Dar în nebunia mea eu aș vrea mai mult decât numai o fugitivă idee despre altcineva. Aș vrea într-adevăr să sălăşuiesc un timp, sau mintea mea să sălăşuiască un timp în trupul altcuiva. Din păcate, așa cum înţeleg eu să fiu un timp altcineva nu se poate. Atunci aş înţelege cum gândeşte o femeie, un copil. Aş înţelege cum e să fi olog sau un bătrân gârbovit, în zdrenţe, cu plasele grele cu sticle goale adunate din lăzile de gunoi în mâinile tremurânde. Aș înţelege ce mă aşteaptă şi ce o să simt în clipa finală după care, doar atunci poate, mintea mea, mintea ta, mintea lui sau a ei va fi mintea noastră, universală şi comună şi n-o sa mai aibă importanță dacă eu sunt eu sau sunt altcineva.