"Fiecare generaţie își imaginează că este mai inteligentă decât cea dinainte şi mai înţeleaptă decât cea care va urma după ea"  

(George Orwell)

Generații

     Un tip din Cambodgia, un om cu școală, ne povestea că pensia lui, asigurarea lui de bătrânețe sunt cei doi copii ai lui, o fetiță și un băiat. Aproape tot ce muncea el se ducea pe școala copiilor. N-am înțeles de ce și ne-a explicat că poporul lor e sărac și nu există pensii, cel puțin pentru categoria din care făcea el parte și dacă investește în școala copiilor lui, ei vor putea găsi slujbe mai bine plătite și atunci când el o să fie bătrân și nu va mai putea lucra, copiii o să aibă grija de el. Era unica lui șansă să supraviețuiască la bătrânețe. Am înțeles logica dar cumva n-am simțit-o adânc, noi care avem asigurată bătrânețea. Apoi m-am gândit mai mult și mi-am adus aminte de bunicii mei, nu departe în timpul trecut. Întotdeauna am crezut că de aia au avut așa de mulți copii fiindcă erau oameni simpli și dacă se mai năștea încă unul, așa a dat Dumnezeu. Dar deodată am văzut totul cu alți ochi. Și ei erau săraci. Și ei au gândit că la bătrânețe ar murit de foame din pensia minimă pe care ar fi primit-o și atunci și-au făcut copii. Mulți copii. Să poată să moară dintre ei, să poată să plece prin lume alții dar să rămână totuși unul, doi lângă ei când or avea nevoie. Și așa a fost. Și asta a funcționat de mii de generații probabil. Bătrâni munciți ajungeau să se bucure de viață prin copii lor, prin nepoții lor. Și fiecare avea pe urmă rolul lui. Părinții munceau, bunicii aveau grijă de nepoți și totul funcționa în pace, fără grabă, în tihnă. 

     Până nu demult. Încetul cu încetul oamenii au trebuit să muncească până tot mai târziu în viață, așa că atunci când au ajuns pensionari erau deja destul de bătrâni încât nepoții să fie deja mari. Nepoții n-au mai fost legați așa de bunica cea buna care le făcea toate poftele. Copiii lor au început să plece care încotro prin lume să-și caute rostul, n-a mai rămas aproape nici unul lângă ei. Aveau puțini copii, poate unul, doi. Părinții au rămas singuri cu dorul lor pentru copii și speranța că acolo, departe, lor o să le fie bine. Au apărut surogate din ce în ce mai sofisticate, telefoane cu care să te vezi atunci când vorbești, calculatoare cu care să-ti scrii unul altuia în timp real, fără să aștepți înfrigurat în fiecare zi să vină poștașul. Toate s-au schimbat. Toate.

     Străbunicii mei au trăit într-un sat împreună cu părinții lor, cu copiii lor, cu nepoții lor, cu frații, cumnații și tot ce le era rudă. Și când au îmbătrânit, toți au pus mână de la mână ca să le repare acoperișul. Unul le spărgea lemnele, nevasta ăluilalt le aducea zeama de legume pe care   s-o poată mânca cu gura rămasă fără dinți. Câte unul mai pleca pe la școli înalte și toți vorbeau de el cu laudă, de parcă ar fi fost ridicat pe un piedestal. Dar și ăștia se întorceau acasă când era greu, trimiteau bani și pachete când bătrânii nu mai puteau, plăteau doctorii.

     Bunicii mei au avut șapte copii, doi au murit de mici, pe cinci i-au crescut și i-a dat la școală. Au știut că o să plece câțiva dintre ei, că nu puteau sta toți împreună, dar vreo doi au mai rămas ca să le poarte de grijă. Bunica ne gătea ce ne plăcea nouă, nepoților, ne spunea povești minunate, avea grijă de noi când părinții noștri n-aveau timp. Au ieșit la pensie destul de tineri, că așa era pe atunci, dar erau deja îmbătrâniți de muncă și de griji. Au încercat să nu încurce pe nimeni, să se descurce singuri dar dacă îi ajuta cineva erau bucuroși. Bunicul ne lua la plimbări lungi, îi era greu dar se bucura și el când ne auzea râzând sau ne vedea zburdând într-o clipă până în vârful dealului și înapoi. Zâmbea pe sub mustața mica. Poate zâmbea și fiindcă își aducea aminte de când era el copil și suia el dealul în fuga. Cine știe?

     Părinții au lucrat până când noi eram deja cu familii și copii mari. Am plecat pe la școli și      n-am mai revenit. N-au zis nimic. Nu știu dacă i-a durut sau nu, noi am fi plecat oricum. Așa era la mai toată lumea. Ei au rămas singuri așteptând poate telefonul săptămânal, uneori cu taxă inversă, așteptau vacanțele, cele două, trei săptămâni cât ținea concediul copiilor, să vină ei acasă, ca mama să le poată găti ce numai ea știa că le place. Pe urmă plecau din nou pentru un lung an. Așa era viața.

     Copiii noști au plecat și mai departe. Au plecat răspândiți prin lume, care pe unde a apucat, învățând alte limbi, alte obiceiuri. Au făcut școli în străinătate, s-au obișnuit cu mâncăruri străine. Când se duc la părinți să-i vadă, zic că se duc acasă, când pleacă de la ei, tot așa spun. Nici ei nu mai știu unde le e casa. E peste tot ori nicăieri. Se mută din oraș în oraș, din țară în țară, părinții le urmăresc calea pe hărți în internet, trăiesc alături de ei prin fotografii trimise de pe telefoane inteligente, așteaptă să vină să-i vadă și dacă nu pot, îi iartă fiindcă au înțeles și ei ca sărmanii lor copii lucrează de dimineața până noaptea, că uneori nu mai au timp nici să respire, să-și facă o familie.

     Lumea merge din ce în ce mai repede spre o speranță în fericire care e din ce în ce mai greu de atins. Trăim din ce în ce mai mult, separați în spatiile reale și apropiați în spații virtuale pe care le găsim din ce în ce mai reale. Și o să vină generații pentru care asta o să fie  normalul. Fiindcă n-au avut niciodată o bunică să le povestească, n-au avut niciodată un bunic să-i plimbe.

***  Inapoi la cuprins

Generatii

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .