Oul
Îmi imaginez că eu, eu luat ca reprezentant al oricărui individ pe care îl cunosc sau nu, deci îmi imaginez că eu sunt ca un ou. Nu ca formă, doar ca idee, că învelișul meu e o coajă subțire, foarte subțire, sensibilă la orice șoc și totuși tare, rezistentă la orice intrus care ar încerca să pătrundă prin ea. Iar sub coaja asta e un miez pe care poți încerca să-l ghicești, poți încerca să ți-l imaginezi, dar niciodată n-o să știi cu precizie ce e cu el fără să spargi coaja subțire și să distrugi totul. Eu sunt ca un ou de Paște, colorat în culori vii, poate încondeiat cu artă, cu modele sau poate doar o singură culoare, poate sunt un ou banal, alb, maro, pestriț, dar asta-i numai coajă, doar o aparență, în interiorul acestei carapace, acolo sunt eu, doar eu. Ascuns de toată lumea din jur.
De multe ori mi-ar place ca eu să fiu în afară și să nu mă văd pe mine cel dinăuntru dar nu se poate. Eu sunt pentru mine întotdeauna prezent. Uneori mă mint și încerc să cred că sunt altfel dar nu, nu sunt, sunt exact așa cum mă vad în interiorul oului meu și de multe ori mă supără că sunt așa, mă întristează și mă întreb mereu de ce oare oi fi cum sunt? Nu sunt lucruri murdare, nu sunt lucruri criminale dar sunt mii de nimicuri pe care le știu doar eu și uneori mi-e rușine de ele, mi-e rușine de mine, nu m-aș aștepta din partea mea să fiu așa, să reacționez sau măcar să gândesc așa.
Desigur că vorbesc metaforic. În jurul meu sunt zeci de oameni care mă cunosc destul de bine, uneori chiar mult mai bine decât mi-ar place să fie, dar vorbesc doar de acele gânduri ascunse, acele mici pioneze care stau undeva pe șezutul vreunui scaun pe care doar eu îl văd, pioneze pe care doar eu le simt, în timp ce în afară etalez un zâmbet exagerat, în timp ce în afară sunt drăguț, sau simpatic, sau bun și eu, doar eu știu în momentul acela cât de neplăcut mă simt, cât de trist, cât de enervat. Și stau față în față cu tine sau cu altcineva și tu vezi doar coaja pictată în culori vii, modelele pictate cu migală și n-ai de unde să simți furtuna din mine. Furtună, supărare, poate ură. Dar poate fi iubire ce nu poți tu să vezi, poate mila pe care o am pentru tine deși și eu, ca și tine, văd doar coaja ta pictată în culori vesele sau triste. Exagerez, desigur, dar înțelegeți voi ce vreau să spun. Înțelegeți fiindcă ceea ce văd eu la voi e o coajă inteligentă, înțelegătoare, bună. Asta văd și cred, sunt convins că așa e. Dar nu știu sigur. Dacă eu sunt altfel înăuntrul cojii mele subțiri și casante, de ce n-ați fi și voi? Asta sună ca o mare și generală neîncredere dar nu e așa. E poate o doză de nesiguranță vis a vis de celălalt. De ce de altfel s-ar pune așa de des întrebarea: „Chiar așa e? E adevărat?”
De multe ori mă întreb dacă mi-ar place ca cineva să-mi spargă coaja și să mă vadă așa, gol, să-mi vadă toate gândurile, toate părerile de care sunt mândru sau nu, tot ce gândesc despre unul sau altul, tot ce-mi trece prin minte în momentul acela. Nu, nu cred. Și cred că nici vouă nu v-ar place să mă vedeți așa. Fiecare dintre noi suntem două persoane diferite, cel dinafară, cel cu coaja colorată și cel dinăuntru, cu gândurile și trăirile lui secrete. Fiecare există înafară pentru ceilalți doar prin prisma părerilor pe care unul sau celălalt le are despre tine. Adevărate sau nu, mai obiective sau mai subiective, sunt doar păreri. Păreri foarte diferite. Pentru unii ești bun, frumos, sincer, valoros și în același timp pentru alții ești un nimic, un nul. Fiindcă el te vede prin prisma valorilor din spatele cojii lui care poate sunt altele decât ale tale. Acolo unde tu vezi cinste, el te consideră un fraier, acolo unde tu crezi ca ești bun, el crede că ești prost.
De multe ori am dorința de a lovi cu ciudă coaja oului meu și să îndrăznesc să calc gol în lume. Să vorbesc despre mine, să strig în gura mare: uitați-vă, așa sunt eu, nu e nimic de ascuns, eu n-am nimic de tăinuit, nu sunt perfect, dar încerc să fiu bun, cinstit, iar cele câteva nimicuri care nu sunt în regulă, nici alea nu sunt ceva de neînțeles. Dar n-o fac, n-o fac din frică. Nu din frica uriașă că cineva m-ar judeca pentru aste mici nimicuri pe care eu le știu și eu le știu cel mai bine, dar mi-e frică că unele din ele o să-i sperie, o să-i rănească și atunci toată relația lor cu mine o să se năruie. Fiindcă noi trăim prin niște aparențe. Nu mă refer la lucrurile banale, la cum am fost la școală, dacă știu să fac de mâncare sau nu, dacă mă îmbrac după ultima modă. Nu. Mă refer la percepția pe care o avem unul față de celălalt, cât de mult modelul stilizat cu migală pictat pe coaja mea pentru tine înseamnă artă, bun gust sau înseamnă o exagerare arogantă, o etalare a ce eu am mai mult față de tine, în bani, în minte, în relații, în tot ce tu nu ai și poate ai dori să ai. Mă refer la frumusețea spirituală pe care o vedem unul la celălalt sau din contră, un dezgust mizerabil care ne îndepărtează fără să ne gândim că în spatele învelișului stau comori ascunse, nevăzute, poate frumusețile pe care le căutăm de mult.
Suntem o grămadă de ouă, fiecare închis separat în coaja lui. Ne rostogolim împreună în lumea asta pestriță și ne ciocnim haotic unul de altul, uneori ne atingem doar, alteori așa de dur încât în coaja noastră apare câte o mică fisură. Și atunci, abia atunci, interioarele noastre încep să interfere, poate în indiferență, poate în ură dar poate în iubire.
*** Inapoi la cuprins
Oul
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .