"Un sărut este un truc drăguț plănuit de natură pentru a opri vorbirea când cuvintele devin de prisos"  

(Ingrid Bergman)

 

Primul sărut

 

     Când am atins pentru prima dată mâna unei fete, trebuie să fi avut vreo șaisprezece ani. S-a întâmplat la școală, pe treptele care duceau la etaj când din greșeală mâna ei a vrut să prindă în același moment balustrada ca și mâna mea. Era înaintea mea și și-a întors capul, m-a privit cu ochii cu un zâmbet puțin mirat, puțin ironic, puțin vesel și după o secundă și-a ridicat mâna de pe a mea și a zburat mai departe pe scări în sus. O secundă. O secundă prea lungă care m-a țintuit locului încurcat și rușinat de zâmbetul ei, întrebându-mă dacă și cu ce m-am făcut de rușine, cu tuleiele rare din bărbie, cu mâinile crescute prea repede și prea lungi decât alte părți ale corpului meu? Putea fi orice, putea fi nimic, putea fi doar o întâmplare fără importanță dacă n-ar fi fost privirea și zâmbetul și ironia din ochii ei.
     Am văzut-o în pauzele următoare, în zilele următoare, în săptămânile următoare pe coridoarele școlii, am văzut-o mai des, mult mai des acum decât o văzusem în pauzele, în zilele sau săptămânile care trecuseră până în secunda aia lungă. Era mai mică decât mine, o știam, îi știam numele, îi știam prietenii și totuși îmi era mai necunoscută decât oricând, decât orice. Timiditate, frică de penibil, nici eu nu știu de ce am ocolit-o de fiecare dată când o vedeam, deși o căutam mereu cu privirea, pândindu-i apariția, gata să las ochii în jos dacă ar fi să fi apărut din greșeală față în față cu mine. Și totuși gândurile mele se învârteau în jurul ei aproape permanent, acasă, la ore, un fel de chinuială fără sens, un fel de ură pentru gândurile astea pe care nu le puteam controla, nu le puteam alunga. Eram timid, aveam șaisprezece ani și eram pierdut în necunoștința trăirilor mele pe care nu le puteam spune tare nimănui și pe care singur nu le puteam înțelege.
     Prima vorbă am schimbat-o în curtea școlii. Stăteam pe o bancă și toceam la istorie, singura materie de care îmi era groază că o să mă asculte și n-o să rețin anii aia mulți și fără importanță. A venit agale, cu o carte îmbrăcată atent în hârtie albastră, cu degetul vârât între file și s-a așezat pe bancă, la capătul celălalt și mi-a zâmbit iarăși. Nu cu zâmbetul ăla ironic și vesel ci cu un zâmbet cald, scurt, întrebător. N-am știut atunci nimic despre zâmbete, dar am simțit până în suflet că zâmbetul ăla era pentru mine și am pus cartea pe genunchi și i-am zâmbit înapoi. Apoi am citit fiecare din cartea lui, n-am mai înțeles nimic din toți anii și toate luptele, mă uitam cu coada ochiului către ea urmărind-o curios și temător că ar putea să mă surprindă, să-mi surprindă privirea, să citească ce e în mine. Fără nici un semn se întoarse brusc către mine și mă întreba:
- La ce înveți ?
- La istorie. Tu?
- Tot la istorie.
- Cum te cheamă? Am îndrăznit eu să întreb, întrebându-mă singur de unde mi-a venit curajul ăsta spontan pe care nu-l mai observasem niciodată la mine.
- Știi tu bine cum mă cheamă. De ce mă întrebi ?
- Da știu. Întrebam doar așa, ca să întreb.
Discuția n-a continuat fiindcă a sunat de intrare și ne-am dus fiecare la clasa lui, dar în următoarele pauze n-am mai ocolit-o, ba am încercat s-o întâlnesc față în față, doar pe ea singură, fără vreo colegă lângă ea, hotărât să nu-mi mai cobor ochii, să-i țin sus și să-i zâmbesc. Repetasem de zeci de ori o întrebare pe care să i-o pun, ceva normal, nesemnificativ ca de exemplu: te-a ascultat? Și presupuneam un răspuns da sau nu și dacă era da s-o întreb: și cât ai luat? Și dacă nu, atunci să-i spun că bine că a scăpat fără s-o asculte, dar nu s-a ivit ocazia decât peste câteva zile când am întâlnit-o pe neașteptate iarăși pe scări, de data asta eu suiam și ea cobora. Mi-am ridicat capul și am ezitat să mă opresc sau să merg mai departe și am văzut că pentru un moment a ezitat și ea dar s-a oprit.
- Ce mai faci? M-a întrebat de parcă ne-am fi întâlnit a suta oară, natural, ca pe oricare.
- Bine.
- Nu te-am mai văzut pe bancă în curte.
- Am mai fost, poate nu m-ai văzut.
- Nu, n-ai fost. M-am uitat și n-ai mai fost.
- Te-ai uitat?
- Da.
- Mă duc în pauza mare.
- Ai istorie?
- Nu, mă duc doar așa.
M-am dus în pauza mare pe bancă dar n-a venit. Pe urmă am aflat că o chemase o profesoară s-o ajute la ceva, n-a putut să vină, dar am așteptat cele douăzeci de minute cu nerăbdare, cu groază și neliniște, încercând să întind timpul să dureze până mâine, până poimâine, până o să vină. Soneria de intrare a sunat crud și lung și am intrat, nu știu dacă trist sau derutat, oricum distrat și neatent la orice s-ar fi întâmplat în jurul meu, îmi era egal dacă era matematică sau fizică sau geografie, dacă m-ar fi scos la răspuns sau nu.
     În pauza următoare m-a așteptat aproape de ușa clasei mele și mi-a spus:
- Iartă-mă te rog, n-a fost din vina mea !
- De ce? Aaaa, că n-ai venit? Nici n-am observat.
- N-ai observat?
- Nu.
- Bine atunci, mă duc.
Și mi-a întors spatele și m-a lăsat acolo în situația de a mă pălmui pe mine însumi întrebându-mă cât de idiot puteam să fiu să scot pe gură așa o tâmpenie. Nu mai era nimic de făcut. Paguba a fost făcută și simțeam o durere în piept, mi-era frică că o să-mi dea lacrimile acolo pe coridor și o să mă fac de rușine de față cu toata lumea. Dar nu s-a terminat. Nu peste mult  ne-am întâlnit din nou și mi-a zâmbit de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. De data asta un alt fel de zâmbet, un zâmbet jucăuș, vesel, camaraderesc. Nici n-am crezut că una și aceeași persoană poate zâmbi în atâtea feluri și o să aflu că repertoriul ei nu era nici pe departe epuizat. Am vorbit de una, de alta, cum e cu profesorul ăla, celălalt, dacă e greu la matematică la ei, prostii, nimicuri, generalități și totuși pline de farmec și de importanță încât n-aș fi terminat niciodată să le dezbat cu ea.
     În ziua următoare am întâlnit-o ca din întâmplare la poarta scolii când pleca. Știam când termină.
- Mergi acasă?
- Da.
- Locuiești departe?
- Nu, două străzi mai încolo.
- Eu în partea cealaltă, dar am ceva de luat de la mătușă-mea, după strada ta. Pot să merg cu tine?
- Bineînțeles, de ce nu?
Am tăcut amândoi tot drumul. Aș fi vrut să-mi casc gura și să-i spun ceva inteligent dar nu mi-a venit nimic în minte sau ce mi-a venit mi s-a părut prostesc sau s-ar putea s-o supere, să strice totul, așa că mai bine am tăcut. Nici ea n-a vorbit până n-a ajuns în față porții ei.
- Aici locuiesc. Salutări mătușii!
Și a intrat uitându-se lung la mine cu un alt soi de zâmbet, ironic și superior în același timp, lăsând să înțeleg că știe că n-am nici o mătușă prin partea aia de oraș. N-aveam. Cum pot să fac atâtea gafe într-un timp atât de scurt?
     Ziua următoare am condus-o din nou. Și a doua și a treia și în fiecare zi și am început să vorbim și să râdem împreună, să ne prostim imitând profesorii și să râdem din nou. Și am învățat să mă topesc la o privire galeșa, să mă înfior îngrozit la o încruntare a ei, să aflu cât de diferite pot fi zâmbetele și privirile și tăcerile. Aș fi vrut să nu se schimbe nimic, să dureze o veșnicie așa cum era și totuși voiam să se schimbe, voiam mai mult, voiam să am curajul s-o țin de mână, să-i învăț mirosul, să-i învăț căldura.
     Prima dată când am luat-o de mână a fost dintr-o întâmplare pe care am așteptat-o de mult timp, timp în care mergeam unul lângă altul pe strada către casa ei și cu un avânt de curaj mă apropiam de ea suficient de tare ca mâinile noastre să se atingă ca din întâmplare și fiecare atingere era un fior, o speranță de mai mult. Prima dată când am luat-o de mână a fost instinctiv când am vrut s-o ajut să treacă peste ceva ce căzuse pe trotuar. I-am întins mâna și mi-a luat-o până a trecut. Pe urmă și-a lăsat-o în mâna mea un timp, o altă secundă prea mult ca să nu însemne nimic, s-a uitat serioasă în ochii mei cu ochii ei mari și calzi și n-a spus nimic. N-am știut ce înseamnă această privire, am crezut o clipă că însemnă ceva rău dar nu, am știut apoi imediat că privirea aia era pentru mine, numai pentru mine, oricâte milioane ar fi fost în jurul nostru.
     M-am rugat la toți sfinții ca să nu ridice nimeni chestia aia din drum și a rămas acolo vreo săptămână. Am ajutat-o o săptămână întreagă s-o treacă, i-am ținut în fiecare zi timp de o săptămână câte o secundă mai lungă mâna ei într-a mea și după o săptămână, au luat-o totuși din drum. Când am ajuns în următoarea zi la locul unde fusese, am văzut-o că se uită scurt în jur îmi ia mâna și nu mi-o mai lăsă până la ea acasă. E greu de spus în cuvinte ce-am simțit. Ne-am strâns ușor mâinile, le-am desfăcut, ne-am alipit palmele cu degetele întinse una de alta și le-am strâns din nou, un joc, un joc în tăcere, fără să ne privim, fără să respiram aproape. În ziua aia am înțeles ce înseamnă fericirea. Am alergat către casă, am zâmbit visător până seara, nimeni nu m-a întrebat nimic. Toți înțelegeau de ce.
     Prima dată când am sărutat-o am sărutat-o în parc, într-o seară de toamnă târzie după începutul școlii. Ziua era deja scurtă, se întuneca destul de devreme. De câtva timp ne plimbam împreună pe străzi și prin parcuri, vorbeam de una alta, dacă nu ne vedea nimeni ne țineam de mână și ne jucam distrându-ne de jocul lor, ne zâmbeam și ne opream privindu-ne în ochi până unul dintre noi simțea că-i lăcrămează și și-i cobora. Stăteam pe vreo bancă zgribuliți și ne atingeam umerii, ne împingeam unul pe celalalt și iar râdeam. Și într-o seară din asta am sărutat-o. Ne-am oprit pur și simplu amândoi în semi-întunericul platanului bătrân, ne-am luat de mâini, ne-am privit în tăcere și ne-am apropiat cu respirația tăiată până când buzele noastre s-au atins. N-a fost erotic. A fost un amalgam de simțuri, de mirosuri, de atingeri, de gusturi, de tot ce e mai minunat în lumea asta. A fost căldura tinereții și strigătul victoriei. Și poate totuși și un pic de erotism. Da, poate chiar mai mult.
     In seara aia n-am putut adormi. Am refăcut de zeci și sute de ori momentul, sărutul, senzațiile. Am analizat fiecare atingere, fiecare miros, încercând să-l întipăresc în memorie ca pe ceva unic. Era unic. Era primul meu sărut. Niciodată nu voi mai avea un prim sărut. Niciodată.
 
     Au trecut mulți ani de atunci. Acum fiecare și-a găsit drumul și probabil cu greu ne-am recunoaște unul pe celalalt. Dar am să-l citez pe Lucian Blaga cu minunata lui poezie: „Azi toate astea-mi trec pe dinainte și zâmbesc…Eram copil.”
 
***  Inapoi la cuprins 
sarut    

Primul sarut

proza scurta

 

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

 

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .