Gâsca

     Sunt conștient că povestea asta  mă  va pune într-un mare pericol, poate chiar într-un  pericol de moarte. Cohorte din asociația pentru protecția animalelor, vegani sau vegetarieni mă vor urmări pas cu pas până mă vor lichida. Dar trebuie să înțelegeți că întâmplarea asta s-a întâmplat pe vremea când asociațiile pentru protecția animalelor încă nu se înființaseră, vegetarienii erau socotiți, cel puțin la noi în Banat, oameni bolnavi iar în afară de câțiva pechinezi pe care câteva domnișoare  bătrâne îi purtau în brațe, câinii dormeau într-o cușcă în curte și, cei răi erau, dacă vă puteți imagina, chiar legați în lanț. Pe vremea aia eu umblam în pantaloni scurți și pescuitul era mai important decât fetele și pe vremea aia nu se știau o grămadă de lucruri fiindcă televizor nu avea toată lumea, așa că fiecare putea, în anumite limite, să facă ce vrea. Iar adepți ai hinduismului vedic în orășelul nostru nu existau, urmașii indienilor din India trecuseră deja de generații la ortodoxism, deci nu aveau nimic împotriva la ce o să vă povestesc eu acum.

     Deci totul a început cu o gâscă. Nu-mi aduc aminte dacă această gâscă, care în creierul ei mic și prost nici nu visa să ajungă personajul principal al unei povestiri, dacă această gâscă a fost cumpărată sau primită ca troc pentru alte chestii, în tot cazul, în curtea noastră a apărut o gâscă, animal exotic printre multitudinea de găini pestrițe și roșcate. Gâște n-am mai avut până atunci. Acum s-a pus problema ce să facem cu gâsca. De fapt pe mine nu m-au întrebat, au discutat între ei în ce fel s-o gătească fiindcă evident, această pasare mare și răutăcioasă care se simțea superioară  găinilor și în puținele cazuri în care nu le ataca cu violență le ignora cu desăvârșire, trebuia tăiată, tranșată și mâncată. Până aici chiar și protectorii animalelor ar zice: ei, criminalii ăștia omoară porci, vite, ce mai contează o gâscă în plus sau în minus. Dar aici începe oroarea. Careva, nu mai știu cine din familie și-a adus aminte că în copilărie a mâncat  ficat de gâscă. De la asta până la ideea de a îndopa gâsca noastră n-a fost decât un pas. Și pentru că îndopatul nu e o chestie de cinci minute, iei pompa și-i umfli ficatul până se face de jumătate de kilogram ci durează cam o lună de zile, această nobila sarcină a căzut pe capul nostru, al meu și al vărului meu, care tot n-aveam ce face (au zis ei, familia). Ca urmare, ni s-a explicat cum se face și ne-au informat că această activitate va fi una dintre sarcinile noastre zilnice, s-avem și noi o ocupație (dar pâinea cine o cumpăra, cine se ducea după zahar, ulei, după pepeni în piața și multe altele, nu tot noi?).

     Întâi a trebuit să duc o luptă psihologică cu mine însumi, având în vedere că aveam o frică patologică de gâște. Desigur că pentru asta a trebuit să înghit toată viața glumele răutăcioase ale familie dar ei habar n-aveau ce înseamnă să te duci pe stradă către ora de acordeon, tu, mic, cu ditai cutia de acordeon în mână și taman pe strada asta să fie un cârd de gâște conduse de un gâscan foarte mândru, supărat pe lume și pe mine în special și care n-avea altceva de făcut decât să mă prindă de pantaloni. Și dacă aveai pantaloni scurți, atunci chiar aveai ghinion. Așadar, oricât de drag îmi era cântatul  la acordeon, drumul până acolo a fost un coșmar de fiecare dată.

     Dar să revin. Constatând că gâsca era de parte feminină și destul de blândă, am reușit să-mi înfrâng frica și am luat-o chiar în brațe. Nu că o iubeam deosebit de mult dar trebuia adusă din coteț până în curte unde se petrecea, cam jumătate de oră zilnic, acțiunea de îndopare, adică acea acțiune prin care o convingi pe biata gâscă că îi e foame așa de tare încât trebuie să mănânce până i se umflă ficatul. Tehnica era cam așa: aduceam gâsca în curte și-i dădeam grăunțe de porumb pe care înainte le desfăceam de pe știulete. Le aruncam pe jos și, fericită, gâsca noastră se apuca să mănânce repede de frică să nu-i ia cineva mâncarea. Și așa tot aruncam pe grăunțe până când gâsca ofta și zicea: nu mai pot copii, vreau să mă duc să mă odihnesc și să dorm. Și aici începea oroarea. Mă trec fiorii când îmi aduc aminte și mă trec fiorii când mă gândesc ce-o să-mi facă iubitorii de animale dar acum m-am pornit, nu mai am drum de întoarcere. După ce nu mai voia să mănânce, nici cu vorba bună nici cu cea rea, unul dintre noi se punea pe un scăunel și lua gâsca între genunchi. Așa imobilizată, îi deschidea ciocul și celalalt îi baga cu degetul, boabă după boabă, cam o ceașcă întreagă. Acum pot s-o înțeleg și pe gâscă, nici nouă nu ne convenea toată daravera dar aveam de ales? Nici noi, nici ea.

     Așa a durat cam o lună întreagă și din gâsca noastră s-a făcut o frumusețe de pasăre, dolofană și rotunjoară cat o lebădă, mai mare dragul. Deja se aranjase cu soarta. Nici nu voia să mai mănânce singură la început. Stătea blândă și aștepta să o hrănim ca pe un copil mic. Când i-a sunat ceasul, am scăpat și noi de corvoadă și din munca noastră mama a pregătit un ficat de gâscă minunat, trebuie să recunosc. Iar gâsca a fript-o întreagă și arăta cam cum arată curcanii de Thanksgiving din filmele americane.

     Nu mai știu de ce, dar tocmai atunci mama a trebuit să călătorească pentru câteva zile așa că ne-a lăsat nouă, tatălui meu, vărului și mie, instrucțiuni clare ce și când să mâncam asta și cealaltă. Așa a ajuns gâsca, conform programului alimentar al mamei să fie parțial mâncată a doua zi, după plecarea mamei. A depus-o cu tavă cu tot în cămară și a lăsat gemulețul întredeschis, că noaptea era destul de răcoare.

     Nu ne-am atins de gâscă seara și ne-am culcat toți trei cu gândul că a doua zi vom face niște sănătoși cartofi prăjiți, atâta lucru știam și noi să facem și vom mânca din frumusețea de gâscă, fructul muncii noastre de o lună. Deci a doua zi, cu vreo oră înainte de vremea prânzului, am curățat cu migală cartofii, i-am tăiat subțiri și am pus uleiul la încins. Eu și varul meu am intrat în cămară să aducem chinuitul animal care în sfârșit și-a găsit pacea și ce-am văzut: gâsca noastră era toată bucățele, zăcea pe podea de parcă ar fi explodat, parțial mâncată, parțial doar sfârtecată și pe pervazul geamului, o pisică mare și gri cu un burdihan voluminos, scoțând un miorlâit batjocoritor  a sărit afară și a dispărut. Nu știu cum să descriu sentimentele pe care le-am simțit. Neputință, furie, ură, gânduri criminale pentru toate pisicile din lume. Toate la un loc probabil. Eram dezarmat, chiar trist. Nu de mâncare ci de absurdul situației. Dar când ai zece, doișpe ani, toate trec repede și nu lasă urme. Așa că am fost toți trei mulțumiți cu muntele de cartofi prăjiți fără gâscă și viața a mers mai departe. Dar și acum când văd vreo pisică pe stradă, mă uit galeș la ea și-i spun în gând: ai grijă, tu, hoață de gâște îndopate !

***  Inapoi la cuprins

Gasca

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .