"Bine-i mirelui, că nu-i nimeni-n lume ca mireasa lui, 

Uită-te la ea, ruptă e din cer și mândră-i ca o stea."   

(Phoenix - Nunta)

 

Nunta

 

      Acum patru zeci de ani și mai bine m-am îndrăgostit de nevastă-mea. Pe atunci evident că nu era încă nevastă-mea dar nu peste mult timp, așa cum au hotărât sorții și Entitatea Superioară, urma să fie. Până aici totul normal și banal, nimic care să merite să fie povestit. Dacă n-ar fi fost nunta.
     Dar  să încep cu puțin mai înainte de nuntă: eram amândoi studenți în anul patru și urma să trecem în anul cinci la Politehnică. Ba nevastă-mea chiar era practic deja în anul cinci fiindcă, conștiincioasă și silitoare, trecuse toate examenele. Eu, nu. Mai aveam unul cu un profesor blajin, de treabă, care trecea mai pe toată lumea. În anul ăla fatidic ne-am hotărât să ne căsătorim. Motivul era că ne iubeam și plimbările pe frig prin parc sau statul în holul căminelor de fete pe calorifere nu mai aveau nici un farmec. Iar pretextul era repartiția, că pe atunci, dacă erai căsătorit la repartiție aveai șanse mai mari să stai cu familia de-adevărat, nu prin corespondență. Așa că ne-am anunțat familiile că ne vom căsători. Nu știu exact ce-a zis familia ei, deși, acum când îi cunosc mai bine, pot oarecum să-mi imaginez, dar ai mei au rămas fără grai. Aveam douăzeci și trei de ani, un copil necopt cu veleități de soț și cap de familie. Mă rog, de fapt la asta nici nu mă gândisem de fapt și nu părea de fapt deloc important.
     Încetul cu încetul au început însă familiile să priceapă că nu mai era nimic de făcut, așa că au acceptat ideea și rotițele mecanismului organizării nunții, asta în vremuri imemorabile, când agențiile  „wedding planner” încă nu existau pentru omul de rând, au început să se învârtă, trei sute de ouă, cincizeci de kilograme de carne, cincizeci de zahăr, câte persoane, câte torturi, unde-i cazăm, etc. Nunta n-avea să fie mare, cincizeci de persoane, neamuri, prieteni, dar nunta-i nuntă, nu te poți face de rușine. Așa au gândit familiile. Nouă, sau mie cel puțin mi-ar fi fost de ajuns prezența a doar două persoane: ofițerul stării civile și bineînțeles viitoarea mea nevastă.
     Acum, cum se apropia toamna și cu asta nunta, toată lumea participa mai mult sau mai puțin la pregătiri în afară de mine. Aș fi participat și eu cu mare tragere de inima dar, profesorul ăla blajin, de treabă, care trecea mai pe toată lumea la examen, așa a și făcut, cu o singură excepție, pe mine și m-a picat, trebuie să spun, pe bună dreptate. Așa că rămăsesem pe toamnă cu acest examen și nu numai că asta m-a oprit de a participa la veselia generală a pregătirii cu repetatul „lasă, o să facem noi și fără tine,  du-te tu și învață”, dar acest profesor blajin, de treabă și așa mai departe îmi fixase data restanței de toamnă cu o zi înaintea marelui eveniment. Puteam să fac ceva? Mă făceam și eu fără tragere de inimă că trudesc dar fără spor. Complet fără spor.
     Și așa a trecut vara și a sosit ziua în care eu, față în față cu blajinul profesor care nu pica mai pe nimeni, în doi, ne-am petrecut cele trei ore împreună într-o sală de seminar, el studiind ceva la catedră, eu studiind vremea de afară pe geam, așteptând inspirația divină care ar face să reușesc să mâzgălesc ceva inteligent pe hârtia din fața mea. N-a fost să fie. După trei ore, profesorul s-a uitat la puținul ce l-am scris și mi-a spus blajin: ne întâlnim la începutul anului școlar, la reexaminare. Însuși cuvântul reexaminare, cu care slavă cerului nu făcusem cunoștință până atunci, căzu ca un fulger asupra ființei mele și în câteva fracțiuni de secundă s-au desfășurat în fața minții mele următoarele aspecte și întrebări: cum o să relatez această situație neplăcută familiei, o să stric toată nunta, ce o să fie dacă rămân repetent? În disperare de cauză, i-am povestit profesorului, cu o privire îndurerată că vedeți dom’ profesor, mâine mă însor, e nunta, cum pot să mă duc la propria mea nuntă așa picat la examen, la care el, tot blajin, mi-a răspuns că nu e nici o problemă, mă duc la nuntă, mă însor, a doua zi mă odihnesc și pe urmă mă apuc de învățat. Nemaipomenite sfaturi. La întrebarea dacă n-ar fi același efort să scrie cinci în loc de patru, a zis că am dreptate, ar fi același efort, dar mi-ar face un mare rău dacă m-ar lăsa să devin inginer fără să-i cunosc cât de cât materia pe care ne-o predase. Dar, ca un fel de dar de nuntă, mi-a zis că bine, pentru reexaminare nu trebuie să învăț și demonstrațiile matematice ci doar chestiile de principiu și rezolvările tehnice. Asta îmi ușura nemăsurat efortul meu de învățare, i-am mulțumit și cu inima zdrobită am plecat la gară ca să merg acasă. Când am ajuns, așa în costum și cu cravata lărgită la gât m-am dus direct la locația nunții, minunată  de altfel, într-o vilă veche  pe un vârf de deal, vila unui unchi de-al meu care-mi era și naș. Acolo toți erau veseli și plin de spor, se făcea maioneză din treizeci de ouă, se băteau șnițele, se mesteca crema pentru torturi și în toată atmosfera asta prenupțială, am apărut eu, cu o mină studiată a fi cât mai tristă și nenorocită, nedreptățită de soartă și profesori și în loc de salut am zis: am picat. S-a făcut liniște, mama s-a făcut ca varul, n-a zis nimic, ce mai era de zis, așa că pregtirile au continuat ca și când aș fi venit cu laurii pe cap.
      Nunta a fost minunată. Așa au spus toți nuntașii în afară de mine și de deja devenita mea soție care eram atât de obosiți de evenimente, de Isaia dănțuiește, de pupături și bancuri deochiate din partea unuia sau altuia care au băut mai multișor, că am fi plecat oriunde unde ar fi un piculeț de liniște. Și ca să pună capac la toate, după ce ne-am fotografiat cu toata lumea, noi cu părinții mei, noi cu părinții ei, noi cu toți părinții, noi cu nașii, cu prietenii, cu pomii, cu stelele, de nici nu ne mai puteam ține pe picioare, fotograful, un local celebru care făcea poze la toate nunțile din oraș, ne-a anunțat nonșalant că nu închisese bine aparatul și ca tot filmul e stricat. Și încă o dată noi cu părinții mei, noi cu părinții ei… Dar a trecut, musafirii au plecat, cei veniți din orașul proaspetei mele neveste mi-au luat și proaspăta mea nevastă cu ei fiindcă mama, după nuntă, a devenit iarăși cea pe care o cunoșteam și a zis că nuntă, nuntă, dar dacă nu învăț să nu rămân repetent va fi de rău. Așa că mi-am petrecut două săptămâni de miere cu cursul în față și am învățat (în sfârșit) pe dinafară tot ce trebuia de învățat în afară, așa cum îmi spusese profesorul, de demonstrațiile matematice.
     La termenul stabilit, m-am prezentat la cabinetul profesorului. Școala era goală, în afară de noi doi mai erau trei asistenți de la catedră, într-o sală de seminar. Profesorul m-a invitat politicos să iau loc la una dintre cele două mese de birou din cabinetul lui, mi-a dat hârtie și subiectele: numai demonstrații matematice. Am crezut că visez. I-am amintit plin de teamă:
         - Dar mi-ați spus că fără demonstrații, știți eu sunt ăla cu nunta.
         - Da, desigur că îmi aduc aminte dar fără matematică nu se poate.
      Nu mai era nimic de făcut. Eram repetent. Sau aproape, fiindcă îngerul meu păzitor l-a adus în vizită la profesorul meu pe un alt profesor și fiindcă nu avea unde să stea musafirul, m-a mutat cu hârtii cu tot în prima banca lângă ușă în sala din apropiere în care cei trei asistenți, obligați și ei să vina să stea la școală fără rost, stăteau călare pe ultimele bănci și spuneau bancuri. M-am tot uitat la ei, nu că mă deranjau dar tot n-aveam ce face fiindcă de scris nu știam sa scriu nimic. Notițele de curs stătea pe bancă lângă mine, dar să încerci să copiezi cu trei asistenți lângă tine într-o sală goală de seminar unde tu ești singurul student mi se părea o curată sinucidere. Însă după un timp mi-au observat și ei privirile triste și m-au întrebat de ce nu scriu. Și atunci le-am povestit cum a fost cu nunta, cu săptămânile de miere petrecute cu cursul în brațe și cum că am primit ca subiecte numai ce domnul profesor mi-a zis că nu trebuie să învăț. Întâi au izbucnit toți trei într-un hohot de râs general, râs la care eu n-am putut să particip având în vedere situația disperată în care mă aflam, pe urmă unul dintre ei a zis în surdină că așa e profesorul și la sfârșit m-a întrebat:
        -Asta ce-i ?
        -E cursul meu.
        -Și?
        -Și ce?
        -De ce nu scrii?
        -Pai cu trei asistenți nu prea am curajul.
        -Vrei să treci sau nu?
      N-a mai așteptat răspunsul, a ieși pe coridor și s-a postat lângă ușa, ceilalți doi au tăcut in spatele clasei trăgând cu urechea și în mare viteza am copiat din notițele mele de curs ceea ce trebuia să scriu. După asta am bătut sfios la ușa profesorului și i-am spus că am terminat. Fără să se întrerupă din discuția cu colegul și fără să se uite peste ce am scris, mi-a cerut indexul și mi-a dat nota de trecere. Nici nu mai știu dacă a fost doar un cinci sau mai mult dar asta era ultimul lucru care mă interesa. Nu eram repetent. Și eram și însurat.
***  Inapoi la cuprins

nunta

Nunta

proza scurta

 

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

 

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .