La vida loca
În fiecare zi trec pe lângă un mic restaurant cu nume spaniol: „La vida loca”. Mi-au trebuit luni de zile până să-l observ într-adevăr și de când l-am observat, în minte îmi tot joacă numele ăsta: La vida loca, La vida loca. Viață nebună. Asta înseamnă. Viață nebună sau mai bine zis o viață nebunatică. Or fi gândit oare ceva anume atunci când i-au dat numele ăsta micuțului restaurant sau i l-au dat doar că sună spaniol într-o țară nespaniolă? Pe mine însă, de fiecare dată când trec pe lângă el, mă împinge numele ăsta la o mică meditație asupra vieții. La vida loca. E viața nebună? Ce înseamnă să ai o viață nebună? Să chefuiești de seara până dimineața în fiecare noapte, să nu-ți pese de nimic, să riști orice fără să eziți chiar dacă te rănești pe tine sau pe alții? Asta înseamnă? Probabil că mama așa ar gândi. Eu aș zice că o viață nebună e viața care se abate un pic, un pic mai mult poate de la viața cu normele și dogmele pe care milioane și milioane de oameni, cu reguli rigide, cu prescripții ancestrale, încearcă să și-o facă comodă, fără probleme, fără surprize.
Am cunoscut odată un savant. Un savant adevărat așa cum numai în cărți citești. Unul din ăia care are o memorie absolută, care citește cinci sute de pagini într-o oră, care gândește în meseria mea mai bine ca mine, într-a ta mai bine ca tine, care nu doarme decât trei ore pe noapte și muncește douăzeci și unu, unul care a realizat în câțiva ani cât alți o mie la un loc. L-am întrebat dacă nu i se pare că face prea mult, nu e obosit? Nu, mi-a răspuns. Nu e normal așa? De parcă nu înțelegea de ce ceilalți în jurul lui sunt altfel. Am stat puțin blocat și m-am gândit în sinea mea: ce viață. Ce viață nebună. Nu pentru el, doar pentru mine.
Probabil că nu ne înțelegem unii pe alții în multe situații și asteptăm ca celălalt să reacționeze așa cum am reacționa noi într-o situație din asta. Și dacă nu reacționează așa și dacă se repetă de multe ori, atunci duce o viață nebună. Asta spus pe un ton de înțelegere și cu un zâmbet pe buze atunci când e un prieten bun sau un verișor simpatic sau încruntat, plin de reproș, atunci cand e vorba de vreunul pe care oricum nu-l putem suferi. Orice abatere e anormală. Abatere de la regulile noastre. Ce caută ăla în Himalaia? Ce-o fi găsit el în a se chinui atât, se întreabă unul care ia liftul să suie până la etajul întâi? Pentru ce? Ca să spună c-a fost? Ca să înfingă un steguleț în zăpadă? Călătorește prin lume. Să dea atâția bani ca să vadă niște biserici și niște ruine? Să doarmă în fiecare noapte într-alt pat de hotel în loc să doarmă în patul lui? Și cât a cheltuit cu asta...Putea să-și ia o mașină, nu să arunce banii pe fereastră. Să învețe? La ce-i trebuie atâta școală? Uite, și eu și maică-sa avem numai șapte clase și cum ne-am ajuns. Casă, mașină, ce mai vrei? Nu, nu ne putem înțelege unii pe alții fiindcă nu ajung regulile generale, ne mai facem și noi, fiacare dintre noi regulile noastre în afara cărora, mai mult sau mai puțin, viața celorlați e o viața nebună, fără sens.
Orice aventurier duce o viață nebună. Și pot să spună toți ce vor, dar fără viața nebună a aventurierilor ăstora nu s-ar fi descoperit America și eu n-aș putea acuma, căutând să nimeresc cât mai repede clapele tastaturii să scriu ce scriu. Asta e interesant: sunt atâția care critică viața altora dar ar da orice ca să facă și ei la fel. Dar n-au curaj, le e frică, le e jenă, le e rușine. Le e frică de ce-ar zice alții despre ei dacă ar face-o, le e frică de nereușită, le e frică de sine însuși. Le e teamă că se vor privi în oglindă după aia și o să-și spună: n-ai reușit, ți-am spus s-o lași baltă de la început. Dar ce știu ei ce frici și ce gânduri au avut toți acești aventurieri nebuni care au dus lumea înainte? Toți avem frică în fața Marelui Necunoscut, toți avem dubii asupra reușitei dar dacă nu sărim peste asta, niciodată n-o să fim dincolo, în țara visurilor noastre de până atunci. Niciodată n-o să aflăm dacă am putea sau nu să sărim, niciodată n-o să putem fi mândri de noi și să spunem: da, am putut. Am reușit. Pentru noi o izbandă, pentru alții poate o nebunie. La vida loca.
Poate că ar trebui să-i schimbe numele în „La vida fácil”, o viață lejeră. Și atunci ar fi totul mult mai relaxat, mult mai apropiat de visul majoritații. Fără probleme prin viață, fără necazuri, fără confruntări. N-ar fi cam plictisitor? N-ar fi cam plată lumea asta de fericiți? Ai putea să mai apreciezi binele, ușorul, comodul? Sper să-i lase numele așa cum e: „ La vida loca”.
*** Inapoi la cuprins
La vida loca
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .