America

     Când m-am întors din America, orașul mi s-a părut cenușiu, ca și oamenii de altfel. O grămadă de fețe obosite și triste în haine ponosite, cu pungi de plastic prin care se profilau câteva legume sau o jumătate de pâine. A doua zi după ce am sosit, am ieșit  în stradă să văd ceva. Nici eu n-am știut ce, orașul, poate vreun fost prieten, să simt aerul, să ascult sunetele străzii, să mă simt ca acasă. Mama m-a înțeles și n-a mai insistat cu ce să-mi dea de mâncare și m-a privit zâmbind ieșind pe ușă. Era fericită să mă știe acolo, în orașul ei, nu la mii de kilometri depărtare.

     Am trăit zece ani în America și am avut tot felul de joburi, mai toate prost plătite. M-am târât de pe o zi pe alta. Banii ca să zbor încolo mi i-a dat mama. N-a întrebat prea multe și nici n-a încercat să mă convingă să nu mă duc. Știa că oricum o să fac cumva rost de banii de avion, așa că măcar mi-a făcut viața mai ușoară și mi i-a dat.

     Acolo am fost singură cum niciodată n-am mai fost. Un soi de singurătate din cel mai rău sort. Eram între oameni care se mișcau, cu care lucram și eram totuși ca pe o insulă cu un palmier în mijloc și câțiva metri de nisip în jur. La început mi-a plăcut această singurătate, acest anonimat într-o lume în mișcare, această libertate de a face ce vreau și când vreau, fără întrebări, fără priviri tăcute și pline de mustrare. Am lucrat cu ei. Nu. Am lucrat printre ei, fiecare singur în furnicarul ăsta nebun, fiecare alergând după un ban în plus, fiecare retras după muncă într-o gaură, o cameră de trei pe trei cu un colț de bucătărie și toaleta după o perdea. Și pentru asta lucram de dimineața până seara, mergând în metrouri ticsite cu oameni necunoscuți, nici o față de care să te bucuri, nici o vecină care să se uite critic la fusta ta prea scurtă, nici o mamă care să-ți poarte de grijă.

     Am trăit zece ani în provizoratul asta, alergând de la un capăt la altul al orașului, înfricoșată de figuri sumbre în colțuri de stradă întunecate, am alergat de la un job la altul, încercând să pun la o parte câte ceva ca să fac măcar un pic din ce-am visat atunci când m-am suit în avionul către America. Am muncit ca o nebună și de abia mi-au ajuns banii ca să-mi plătesc locuința și câteva haine banale.

     Zece ani în care am vorbit de două ori pe săptămână cu mama, o dată o chemam eu, o dată mă chema ea. De multe ori mi-am înghițit lacrimile, încercând să dau impresia că totul merge bine. Am simțit la capătul celalalt al firului, la capătul celalalt al lumii, cum mama se stăpânea și ea să nu plângă, să nu spună nimic, să încerce să mă facă să cred că mă crede atunci când îi povesteam ce fantastic e orașul, ce drăguți sunt oamenii cu care lucrez, cum merg la spectacole, la muzee. Cum putea să mă creadă că-mi merge bine când în zece ani n-am fost acasă nici măcar o dată? Dar se făcea că mă crede că nu pot veni. Îi spuneam că am un job bun și nu vreau să-l pierd. Zece ani…

     Nici nu știu cum am rezistat toți acești zece ani. Probabil că o inerție în virtutea căreia fiecare zi era ca cea de dinainte, fiecare zi în care îmi spuneam că mâine o să fie altfel, o să fie mai bine, că în țara asta în care un spălător de vase ajunge milionar o să se găsească și pentru mine un dram de noroc, măcar atâta doar să câștig  încât să-mi permit o dată la câțiva ani să zbor acasă pentru câteva zile. Dar după zece ani am renunțat să mai cred. Poate că am devenit mai matură, poate că viața m-a maturizat în sfârșit. Cândva a venit momentul să nu mai pot minți la telefon și să izbucnesc în plâns, în plânsul ăla amar de copil abandonat. Am crezut că mama o să plângă și ea. Poate de multe ori de aia m-am și abținut să-i spun adevărul. Dar n-a plâns. Am auzit în receptor o voce dură și materială care mi-a spus: „Vii acasă! O să-ți trimit biletul de avion”. N-a fost o dorință, n-a fost o temă de discuție, n-a fost o poruncă. A fost o decizie.

     N-am comentat. A urmat o lungă pauză în care ne-am auzit doar respirațiile și am închis. Peste câteva zile mi-a venit prin poștă biletul de avion și un cec de câțiva zeci de dolari. Mi-am închis mica valiză și m-am suit pentru ultima dată într-un metrou ticsit și-apoi am zburat. Nu știu ce-am simțit atunci. Eram așa de golită de orice simț, singura dorință era să vad o față cunoscută, un om cu care să pot vorbi așa cum am vorbit de atâtea ori înainte de a pleca.

     Când am ajuns acasă, mama m-a așteptat la aeroport. Ne-am strâns în brațe și eu am plâns. Poate de ușurare, poate de rușine, poate un pic din fiecare. Mama n-a plâns. M-a mângâiat pe par și m-a condus încet către mașină. Până acasă n-am vorbit nimic. Ce era de fapt de spus? Ea știa totul, eu știam că ea știe. Mi-a fost frică că o să înceapă cu vreun reproș sau și mai rău, cu vreo încurajare, dar n-a spus-o. I-am fost recunoscătoare în gând pentru asta.

     Acasă m-a așteptat cu mâncarea mea preferată, am încălțat vechii botoșei scâlciați pe care      i-am purtat și în copilărie și m-am ghemuit în fotoliu. Am vorbit de una de alta de parca ieri aș fi plecat pentru câteva ore de acasă și acum tocmai m-am întors. Am încercat să simt atmosfera de acasă și să uit. Să uit tot, să șterg zece ani din viața mea. Pentru un moment, pentru seara aia, chiar am reușit. M-am dus să mă culc în patul adolescenței mele, în camera mică cu mirosul de hârtie al afișelor cu actori de pe pereți, un pic prăfuită de zece ani de nefolosire. Am dormit ca un lemn până către dimineață, n-am simțit nici schimbarea de fus orar, n-am avut niciun vis de vreun fel. Către dimineață m-am trezit, întâi speriată că am întârziat la lucru, apoi deodată mi s-a deschis în față hăul în care mă aflam. Am eșuat. Am plecat în America ca să fiu cineva, sau măcar să fiu atât de sus încât mama să-i poată spune vecinei că fiică-sa e bine, că are un serviciu minunat, poate că și-a făcut o familie chiar. M-am întors cu coada între picioare, zdrobită, obosită. Nu tristă. Nu mai aveam puterea să mai am vreun sentiment. Poate cel de rușine și de oboseală. Poate că ar fi trebuit să mă simt eliberată sau măcar ușurată că tot calvarul a luat sfârșit dar n-a fost așa. Am trăit prea mult acolo ca să pot să rup așa de brusc cu ce a fost. Eram pierdută între două lumi, ne mai aparținând nici uneia dintre ele.

     Dimineața, mama a intrat în cameră și mi-a adus o cană de cacao cu lapte. Am izbucnit în plâns. Era tabietul cu care m-a trezit toată copilăria mea dimineața și era ceva care mi-a lipsit atât de mult în ăștia zece ani. Am băut-o cu înghițituri mici, măsurate, încercând să amân la nesfârșit această plăcere atât de familiară. Am simțit că ceașca asta cu cacao fierbinte e una dintre legăturile mele secrete și nerostite cu mama. Una dintre ele. Am băut-o și am vorbit câte ceva despre rude, despre cunoștințe, cine s-a mai căsătorit, cine a mai murit, cine s-a mai născut. Nimicuri, lucruri care ocoleau doar marile întrebări. Am știut amândouă că odată aceste întrebări trebuie rostite. Sau mai bine zis doar una: „și acum?”. I-am mulțumit în gând că a amânat momentul și mi-a mai dat puțin răgaz. Mi-am spus în gând că trebuie să-mi adun puterile un pic și atunci o să vorbim. O să deschidem discuția. Eu o să deschid discuția. Am știut că știe că așa gândesc și am încercat să mă liniștesc. Am încercat să-mi pun ordine în gânduri. Să încerc să-mi dau eu mie răspunsul la această unică întrebare înainte de a o discuta cu altcineva.

     A doua zi am ieșit din casă. Aș fi dorit să mă întâlnesc cu cineva, poate cu o vecină, poate cu vreo cunoștință, poate cu vreun fost prieten. Dar m-am surprins că mă furișez cumva către ieșire cu groaza că vecina o să mă întrebe: „Te-ai întors? Cum a fost? Te-ai întors de tot?” Nu eram încă pregătită. Am ieșit în stradă și m-a izbit sunetul mașinilor, mirosul de benzină și fețele triste și brusc m-am simțit din nou la New York, în cartierele mărginașe unde lucrasem. Mi-a trebuit un pic să-mi dau seama de deosebiri, alte tipuri de mașini, alte clădiri, alte figuri. Am colindat aiurea pe străzi încercând să-mi abat gândurile, încercând să-mi aduc aminte ce a fost aici, cu cine m-am întâlnit acolo, cine locuiește în casă asta. Am trecut pe lângă școală, pe lângă cinematograf. N-am întâlnit nicio figură cunoscută. Cei zece ani care au zburat cu mine au zburat și cu acest oraș. Oamenii s-au schimbat, au plecat, alții noi au venit.

     M-am întors după câteva ore acasă obosită și deprimată. Deprimată de ce-a fost, deprimată de ce nu știam c-o să vină. Mama m-a așteptat cu masa pusă. Ne-am așezat la mica masă din bucătărie, una în fața celeilalte și ne-am uitat una la alta în tăcere. Apoi mama a pus mâna pe lingură, a umplut-o, s-a uitat încă odată adânc în ochii mei și mi-a spus: „O să fie bine”. Am crezut-o.

                                                                       ***     

Mi-a trebuit mai mult de o lună să găsesc curajul să ies a doua oară din casă. Încă n-am vorbit cu mama deși trăiesc cumva cu frica în sân că acum-acum o să mă întrebe cam ce m-am gândit să fac și n-o să știu să-i răspund. Când am plecat de abia terminasem liceul și luasem bacalaureatul. Mama se așteptase, sunt sigură de asta, să studiez mai departe, poate să fiu medic așa cum a fost tata când mai trăia. Sunt sigură că a fost o mare decepție pentru ea că n-am făcut-o dar atunci am gândit că e viața mea și fac cu ea ce vreau. Acum îmi pare rău, îmi pare rău de cei zece ani pierduți. Da, chiar pierduți. Mi-am zis de atâtea ori că a fost o experiență de viață. Da, a fost dar n-a dus la nimic, așa că putea lipsi.

Am zăcut pur și simplu de parcă aș fi suferit de o boală gravă. Așa mă și simțeam. Acum câțiva ani aș fi dat orice să pot vorbi cu cineva, chiar și despre vreme. Acum, că aș fi avut cu cine vorbi, tăceam ore întregi încercând să evit orice discuție. Făcusem un cod cu mama, să sune la telefon de două ori, să închidă, apoi să sune încă o dată. Atunci știam că e ea și ridicam receptorul, altfel nu. Am rugat-o să evite orice discuție despre mine cu rudele sau prietenele. Știam că e greu și pentru ea, e greu să eviți să fii întrebată de unul și de altul, fără vreo intenție anume, ce mai fac eu. Nu s-a plâns niciodată dar sunt sigură că i-a fost greu. O dată am vorbit despre asta și mi-a spus că nu trebuie să-mi pese. Eu sunt copilul ei și restul nu are nici importanță, dar nu știu cât de mult gândea sincer așa, chiar dacă o spunea

Am stat ore și zile întregi și am citit. Am recitit cărți din copilărie și mi-au făcut bine. Nu știu de ce, dar parcă în ele stăteau cumva anii dinainte și în anii ăia am fost fericită. Am recitit „Cei trei mușchetari” și „Doi ani de vacanță” și pentru câteva ore am uitat de tot, de diminețile aglomerate în metrouri, de joburile prost plătite, de locuința insalubră. Mă dureau ochii de atâta citit dar îmi era frică să încetez de teamă să nu rup vraja și gândurile mele să se întoarcă din nou la ce aș fi vrut să uit. Aș fi dat orice să pot uita, să pot să dau timpul înapoi și s-o iau de la început, să fi ascultat de vorbele nerostite ale mamei când mi-a spus cu ochii și cu gesturile ei să nu mă duc. Dar atunci antenele mele erau anesteziate de narcoza aventurii, de inconștiența viselor, de poveștile pe care le povesteau prietenii despre prieteni de-ai lor care au reușit, care vin în fiecare an cu cadouri și care, în săptămâna aia cât se întorc se poartă ca regii, aruncă cu bani, gustă succesul pe care ei povestesc că-l au. Atunci i-am crezut, acum îi înțeleg. Dacă aș fi putut, așa aș fi făcut și eu, cel puțin la începutul șederii mele în America. Cred că fiecare are în el puțin mândria de a arăta că a reușit, chiar dacă uneori nu e chiar așa de adevărat, chiar dacă uneori acest spectacol e un spectacol trist fiindcă înseamnă un efort prea mare, o risipă care îi costă poate luni de zile de economii la sânge și pentru ce? Pentru ca o mână de așa ziși prieteni să-i admire sau  să-i invidieze?

În momentele în care nu citeam, încercam să-mi văd viitorul și nu reușeam să vad nimic care să mijească prin ceață. Poate aș putea să studiez mai departe, poate aș putea să muncesc orice, așa cum am făcut-o în America dar nu e același lucru. Cum aș arăta acum la aproape treizeci de ani printre proaspeții studenți abia ieșiți din liceu? Toți m-ar privi cu reticență și curiozitate, fiecare s-ar întreba de ce așa de târziu și o să știe, nu peste mult timp de ce. O să afle de ratarea mea, de toată înfrângerea mea și asta m-ar durea foarte mult. Teoretic aș putea face orice. Aș putea spăla farfurii la restaurant, așa cum am făcut-o dincolo dar dincolo eram un nimeni, un necunoscut, un om invizibil pe când în orașul ăsta ar ști toată lumea. I-ar frânge inima mamei mai rău decât minciunile de ani de zile de cât de bine îmi merge mie în America.

După o lună de zile, într-o dimineață târzie, când mama era la lucru, m-am îmbrăcat, m-am aranjat și am ieșit din casă. Am mers pe corso, considerând-o ca pe un exercițiu de auto sugestie. Dacă reușesc să stau vreo două ore, chiar cu riscul de a întâlni pe cineva cunoscut, atunci ar fi totuși un început. Un mic început. Am intrat într-un cinematograf, nu mai intrasem de mai bine de zece ani și am stat acolo în întuneric până s-a terminat. Nu știu ce film am văzut, gândurile mele alergau în întunericul sălii căutând speranța și soluția să ies din impas. N-am găsit-o și am plecat spre casă, totuși puțin mai ușurată. Ieșisem curajoasă pe stradă, chiar dacă nu am întâlnit pe nimeni, dar oameni străini mi-au zâmbit, am schimbat două vorbe cu cel care mi-a vândut biletul. Mi-a făcut bine.

De atunci am ieșit în fiecare zi fără să-i spun mamei despre asta. Nu știu de ce, cred că în adâncurile mele trăia speranța că într-o zi o să se întâmple ceva, ceva nedefinit și atunci o să se schimbe totul. În bine. Poate o să întâlnesc pe cineva pe care l-am cunoscut de mult și o să mă întrebe, bucurându-se că mă revede, dacă nu vreau să lucrez pentru el ca secretară sau mai știu eu ce, poate că aș putea să întâlnesc vreun fost iubit care o să-mi mărturisească timid că a așteptat ani de zile după mine, poate că o să întâlnesc un necunoscut care să-mi placă și o să mă placă.  M-am bucurat că gândesc așa. Acum o lună, doar ideea că pot gândi așa mi s-ar fi părut absurdă. Cine știe…    

                                                                       ***     

Mă obișnuisem deja să ies pe stradă fără frică. Aproape fără frică. Încă îmi dădea fiori ideea că m-aș putea întâlni cu vreo fostă colegă și trebuie să fac o figură fericită și să-i povestesc minciunile pe care le pregătisem atât de amănunțit în timpul de când m-am întors. Îmi făcusem o poveste pe care să le-o spun, o cizelasem la cele mai mici amănunte, găsisem răspunsuri la orice fel de întrebare neplăcută sau un mod de apărare la vreo iluzie. Într-un fel mi-era groază să întâlnesc pe cineva, într-altul aș fi dorit să se întâmple în sfârșit, să scap măcar prima dată de asta, să trec cumva testul.

Prima persoană pe care am întâlnit-o a fost Margot. O cunoșteam de la orele de pian din copilărie, era cu un an mai mică decât mine. Nu s-a schimbat mult, era un pic mai plinuță și am recunoscut-o imediat. Ne-am zâmbit de parcă ne-am fi văzut recent. Nu am așteptat să întrebe ea ceva, i-am luat-o înainte și am întrebat-o:  „Ce mai faci?”. A început imediat să povestească repede și aprins, fericită că poate povesti, că s-a măritat cu…, cu doi ani mai mare decât mine. Am zis că-l știu deși numele nu-mi spunea absolut nimic. Mi-a zis că are doi copii și că s-au mutat recent într-un nou apartament, că tatăl ei a murit acum doi ani. Am lăsat-o să povestească cât a vrut, am întrebat-o despre copii deși nu mă interesa deloc dar cu cât povestea ea mai mult, cu atât trebuia eu să-i spun ei mai puțin despre mine. La sfârșit a întrebat: „Și tu?” Nu știam cât de mult știa despre mine, bănuiesc că nu prea multe, n-am fost noi doua chiar prietene. Am bălmăjit ceva dezlânat despre America, despre reîntoarcere, despre faptul că acum caut ceva noi, care să-mi facă plăcere și cu asta ne-am despărțit. După asta am plecat, aproape în pas de dans. Eram fericită de acest mic succes de parcă aș fi trecut un examen de admitere undeva. Ceva începea să se schimbe în mine, să se schimbe în bine.

La cina, mama a observat schimbarea. Nu-mi explic cum poate observa totul la mine deși am încercat să-mi fac fața să pară o mască impenetrabilă. Mi-a zâmbit și m-a întrebat: „Ce-i?”.     „M-am întâlnit cu Margot”, i-am răspuns și după aia n-am mai rezistat și i-am povestit plină de excitare cum a fost, ce am vorbit, ce m-a întrebat. Nu mai terminam cu povestitul. Am povestit de parcă întrevederea cu Margot ar fi durat ore. Mama m-a lăsat să vorbesc și brusc m-a întrebat: „Ești pregătită?”. Întâi n-am înțeles ce vroia să spună. Pregătită pentru ce? Apoi am realizat. Îmi pusese marea întrebare: ce m-am gândit că o să fac, cum m-am gândit că viața mea o să meargă înainte. Întrebarea a venit așa de brusc încât m-a luat pe neașteptate. Mereu m-am gândit cum o să fie când o să mă întrebe, m-am gândit că o să stăm față în față în tăcere și apoi o să-mi propună să vorbim despre viitor, ce vreau să fac și chestii din astea, Eu o să mă gândesc prelung ca să mai câștig timp și pe urmă o să zic că nu știu precis încă. Dar acum întrebarea a venit așa de brusc încât toate planurile mele cum o să fie s-au năruit și am rămas dezarmată. „Nu știu”, am spus. Și fără să-mi dea răgaz să încerc să găsesc ceva să adaug, mi-a spus: „O să studiezi. O să mergi la facultate”. Am rămas ca tranzită. La asta nu mă așteptam. Am privit-o mirată și întrebătoare, așteptând să continue cu ceva care să clarifice această decizie. Mi-a spus planul ei și m-a rugat să nu spun nimic acum, să-l las să se odihnească în mintea mea, să-l rumeg înainte de a spune nu.

La început am găsit planul mamei absurd dar încetul cu încetul am început să-l înțeleg și    m-am cam îngrozit. Nu eram deloc sigură că o să fiu în stare să fac ce presupunea ea că aș fi capabilă și mai erau câteva amănunte care îmi spuneau că și dacă aș fi vrut, planul ei nu ar putea fi realizat. Planul ei era să mă pun cu burta pe carte și să învăț timp de un an și apoi să plec să studiez undeva în străinătate, în Europa, într-o universitate de limbă engleză unde nu mă cunoștea nimeni. Totul mi s-a părut o aberație. Vrea să scape de mine? De unde bani pentru asta? Iarăși singură? Iarăși departe? Vreo săptămână n-am vorbit despre asta, a fost ca și când nici n-am fi vorbit vreodată. Cândva am început s-o întreb cum își imaginează ea că ar fi posibil și atunci mi-a povestit că s-a interesat la o fundație care poate m-ar putea ajuta cu o mică bursă  pe o perioadă de șase ani, nu mult, dar am putea, mi-a spus mama, să luăm un împrumut pe care să-l plătim peste șase ani când deja voi lucra. N-am vrut să accept, ar fi fost un mare sacrificiu, încă un mare sacrificiu din partea ei și îmi era rușine. Aveam deja douăzeci și opt de ani, ar fi trebuit de mult să fiu pe picioarele mele, dacă n-aș fi fost atât de încăpățânată și de idioată să fac ce am făcut. Dar mama nu s-a lăsat. A zis că banii îi primește fără dobândă de la o mătușă bătrână de a ei care are economii cu care tot nu face nimic, așa că de acolo nu e nicio presiune ca din partea unei bănci. Bursa e oarecum simbolică dar e totuși ceva și, așa cum a auzit ea, în străinătate studenții muncesc ca să se întrețină…

Ascultându-i argumentele, ideea nu mi s-a mai părut așa de absurda. Aș fi din nou printre străini, asta ar fi bine pentru a-mi ascunde trecutul dar aș fi printre studenți, mintea mi-ar fi permanent preocupată cu alte lucruri decât cu trecutul meu dezastruos și ar fi o bună ocazie să termin cu veșnica auto compătimire latentă care zăcea prezentă în creierul meu. Ce mă speria cel mai tare era ideea că poate n-o să reușesc. Că poate după câteva luni, poate după vreun an o să văd că nu mai sunt capabilă să învăț, că mintea mea și-a pierdut antrenamentul, că o să ratez din nou și atunci tot efortul financiar, toate speranțele mamei și ale mele se duc pe apa sâmbetei. I-am spus asta mamei dar n-a vrut să audă. A zis că ea își ia riscul fiindcă ea are toata încrederea că o să reușesc. Bine de ea, eu nu eram așa de convinsă.

                                                                       ***     

M-am decis pentru medicină. Poate fiindcă tata a fost medic, poate că undeva în subconștientul meu mi-am dorit să fiu, poate ca un gest de recunoștință pentru mama care asta   și-a dorit, sunt sigură de asta, dintotdeauna. M-am apucat să învăț anatomie și chimie, am început să citesc tot ce apucam despre boli, despre medicamente, despre corpul uman, să sorb toate reportajele de la televizor legate cât de cât de asta, de la călătorii în corpul uman până la tehnici chinezești. Mă apucase așa ceva ca o obsesie să știu cât mai mult într-un timp cât mai scurt. Îmi făceam deja vise cum o să fie la cursuri, cum o să fiu eu apoi într-un halat alb într-un cabinet, eu cu bolnavul în față, deja mă vedeam serioasă, cu ochelari cu ramă groasă ascultându-l atent în timp ce compilam toate datele ca să-i găsesc diagnosticul corect. Cum pacientul o să vină cu flori și o cutie de praline după câtva timp ca să-mi mulțumească pentru că l-am salvat. Apoi cădeam iarăși cu picioarele în realitatea cruntă și mă gândeam că voi fi iarăși printre străini, șase ani    într-o cameră mică, o să pendulez între școală, bibliotecă și vreun job pe care dacă am norocul    l-aș primi, căzând frântă de oboseală cândva, seara foarte târziu, pe un pat pe care doar peste câteva ore ar trebui să-l părăsesc din nou ca s-o iau de la capăt. Oare o să fiu capabilă? Da, o să fiu!

Acum ieșeam mai des în oraș. Povestea mea se schimbase. Acum puteam să spun că am fost zece ani în America, a fost bine, a fost interesant dar m-am gândit că totuși aș vrea să studiez medicină și de aia m-am întors. Acolo am strâns suficient de mulți bani că să mă întrețin și nu oriunde ci în străinătate. Probabil în Anglia, mi-ar fi mai ușor cu limba după zece ani de America. De ce medicină? Fiindcă și tata a fost medic. Suna bine, suna verosimil, suna optimist. Începusem să cred și eu în propria mea poveste, îmi era ușor deja s-o povestesc.

Între timp, cu noua mea poveste am prins curaj și mi-am căutat din nou vechi prieteni.      Ne-am întâlnit pe undeva, foști colegi, am mai fost pe la ziua vreunuia, am mai flirtat puțin cu câte vreun fost, dar mai toți erau deja căsătoriți, cu copii, n-aveam nevoie de complicații.

Zilele treceau între învățat și ieșitul în oraș. Prietenii nu prea aveau timp, majoritatea lucrau de dimineața până seara, fetele aveau copii să-i ducă la grădiniță, să-i aducă de la orele de tenis sau balet. Mă plimbam pe străzi, prin parcuri, mă uitam la oameni, la fețele lor, parcă încercând să le rețin figurile pentru timpurile când voi fi iarăși departe. Aș fi făcut orice ca să-mi abat gândul de la viitorul care se apropia atât de repede. Mi-era frică. Mi-era tare frică de ce o să fie, de ce o să fac, de ce n-o să pot să fac. Ziua mai mergea cum mergea dar seara amânam cât puteam să mă duc să mă culc de groază că, întinsă în pat, toate gândurile astea negre parcă se uneau într-un monstru negru cu dinții ascuțiți și degeaba încercam eu să mă apăr cu mâini și picioare, monstrul mă învăluia cu întrebări, cu un munte de neîncredere, de îndoială. Pe urmă adormeam rugându-mă la toți sfinții ca măcar o dimineață, o singură dimineață să mă scol și eu normal, fără să simt că inima îmi bate să-mi spargă pieptul, fără să mă trezesc ca în următoarea clipă toate gândurile să năvălească asupra mea, sugrumându-mi încrederea în mine, chinuind-mi ființa. Degeaba am încercat să-mi abat gândurile cu altele frumoase. Cele negre se dovedeau întotdeauna învingătoare, tenace, victorioase.

Timpul plecării se apropia mult mai repede decât aș fi dorit. Pe de o parte mi-era frică de ce o să vină, pe de altă parte aș fi vrut să se termine odată, să încep, să trec pragul. Mama era mulțumită de cum se desfășurau lucrurile, eu mai puțin. Deja primise împrumutul de la mătușa ei care a fost atât de drăguță și o parte din bani chiar mi i-a făcut cadou. A zis că oricum mi i-ar fi lăsat după moartea ei, de ce să nu mi-i dea acum? Cu bursa n-am reușit, dar oricum era foarte puțin. Cumva o să mă descurc și eu ca mulți alții, mi-am zis. Seara stăteam cu mama după cină ore întregi la masa din bucătărie și întorceam totul pe față și pe dos. Deja intram în amănunte pe care nici ea, nici eu, n-aveam cum să știm cum o să fie, dar totul parcă era un vis frumos și era o plăcere să le discuți, să faci planuri. Am căutat împreuna țara, orașul și universitatea. Balansul între o școală bună și o distanță pentru care venitul în vacanță acasă să nu fie prea mare și nici prea costisitoare. Am găsit vreo trei și mi-am trimis CV-ul. De la una am primit acceptul. O mică universitate în orașul… din Anglia. Aventura putea începe.

                                                                       ***     

În seara dinaintea plecării m-a apucat disperarea. Dacă n-ar fi fost mama, dacă n-aș fi fost conștientă că am aproape treizeci de ani și nu mai sunt un copil, aș fi spus că nu mă duc. Așa,   m-am ținut tare, am încercat să par veselă și fericită că plec. Poate că am făcut-o pentru mama, care, sunt sigură, simțea cam la fel cum simțeam eu, poate am făcut-o pentru mine ca să mă autoconving că o să fie bine, că sunt tare, că nu mi-e frică. Îmi spuneam că dacă am reușit zece ani, fără bani, fără prieteni, să supraviețuiesc la New York, atunci o să reușesc și acum. În definitiv sunt numai șase ani, cât de cât, atât cât să trăiesc, o să am, sunt doar la două ore de zbor de casă, limba o cunosc. Ce s-ar putea întâmpla? Cu gândurile astea m-am dus să mă culc și n-am putut adormi jumătate din noapte. Când m-am sculat, eram buimacă de somn, de oboseală, de gândurile să nu uit ceva important deși de cu seară bagajul era deja făcut și am controlat de zece ori dacă am tot ce-mi trebuie și de fiecare dată mi se părea totuși că am uitat ceva și-mi recontrolam bagajul. Până la urmă mama mi-a spus, cu o voce aproape poruncitoare să termin, totul e în ordine, o să fie  bine.

M-a condus la aeroport, de data asta n-am mai văzut pe figura ei tristețea și durerea pe care le-a avut atunci când am zburat către America. De data asta am văzut pe fața ei un fel de mândrie, de satisfacție, de duioșie. Data trecută am avut senzația că și-a luat rămas bun de la mine ca și când m-ar fi văzut pentru ultima dată, acum era expresia pe care o avea când plecam pentru trei săptămâni în vreo tabără cu școala. Ne-am despărțit și s-a uitat după mine până am trecut de punctul de control și m-am pierdut în mulțime. Nu mi-a dat niciun sfat. Nici nu era nevoie. În mintea mea erau deja toate sfaturile ei nespuse, știam precis ce mi-ar fi spus dacă le-ar fi rostit.

M-am suit în avion și totul s-a desfășurat normal. Am ajuns în orașul… și am ajuns fără probleme la casa unde, prin facultate, aveam deja o cameră într-un apartament împreuna cu încă trei studenți. Nu mai eram copilul de optsprezece ani care a ajuns cu valiza în mână la New York. Nu mai eram persoana inconștientă care fără vreun plan anume a plecat pur și simplu, cu viața înainte și gândurile aiurea. Aveam aproape treizeci de ani și rațiunea mă avertiza acum la fiecare colț, ce s-ar putea  să se întâmple. Mi-era frică de necunoscut, mi-era mult mai frică decât data trecută. Fiecare pas era o tatonare și un munte de întrebări. O să mă descurc să ajung la locuință? O să fie totul în ordine cu ea? Poate că a fost dată între timp altcuiva și atunci ce-o să mă fac? Poate că hârtiile n-au fost bine complete…poate că am înțeles greșit…Toate problemele astea nu mi le-am pus când am plecat în America. Acolo am intrat pur și simplu într-un restaurant și am întrebat dacă nu au nevoie de ajutor. În zece minute spălam vase și după vreo două nopți de dormit la o proaspătă colegă pe o canapea nenorocită, mi-am găsit o cameră unde am stat zece ani. În inconștiența mea, am avut noroc. Sau poate ghinion. Dacă nu reușeam, poate mă întorceam mai repede. Poate nu pierdeam zece ani din viață. Acum e totuna.  

 Am sunat la soneria casei mari unde trebuia să locuiesc, teoretic, șase ani și, cu un bâzâit, ușa s-a deschis. O față plăcută de băiat înalt și blond m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. „Aaaa, tu ești cea nouă…Mă bucur să te cunosc!”. Primirea, cel puțin, a fost plăcută cu toate că pe figura lui am văzut o umbră de nedumerire, o întrebare nerostită: „Ce căută bătrâna asta la noi?”. Dar poate că doar mi-am imaginat eu asta, poate că eram foarte sensibilă la subiectul asta. Poate că pentru noii mei colocatari e fără nici importanță câți ani am eu, ce-am făcut până acum. Probabil că sunt un pic paranoidă dar viața mea de până acum m-a adus într-un fel la asta.

În următoarele ore i-am cunoscut și pe ceilalți doi, o fată și un băiat. Nu pot să spun nimic despre ei. Nici frumoși, nici urâți, nici prietenoși nici dușmănoși. Doar încă doi în comunitatea asta mica în care patru străini sunt cumva obligați să împartă chiar și lucruri intime. Dar poate că e mai bine decât iarăși singură într-o cămăruță pe undeva, singură cu gânduri și probleme.

Până la începutul anului universitar au mai rămas câteva zile. Am rezolvat tot ce era de rezolvat la școală și pentru fiecare lucru care s-a rezolvat am răsuflat ușurată. Nu știu de ce, dar în adâncul sufletului meu eram convinsă că ceva n-o să meargă sau că ceva e greșit. Cel puțin cu asta n-a fost. Am sunat-o pe mama să-i spun că totul e în regulă. Am simțit o pauză cam lungă, amintirile celor zece ani de minciuni nu se puteau șterge cu buretele în câteva luni. Dar pe urmă, cred cel puțin, m-a crezut. Am văzut asta din modul vesel în care a povestit ce s-a mai întâmplat de când am plecat, nu multe, de modul cum întreba de una, de alta, de cum sunt colegii din locuința comună, cum e orașul, cum e universitatea? Am avut altă senzație când am vorbit la telefon cu ea acum decât am avut-o în America. Am închis telefonul cu un zâmbet pe buze și  cu o senzație de bucurie că am vorbit cu cineva drag.

M-am uitat în jurul meu la cârdurile de studenți și studente care se învârteau prin campus. Aproape toți erau cam de aceeași vârsta, veseli, mulți se cunoșteau din anii trecuți. Era exact cum mi-am imaginat eu pe când eram la liceu că ar trebui să fie viața studențească. Pentru mine a venit prea târziu. Această veselie și această senzație de viață fără griji n-o s-o mai cunosc niciodată probabil. Am văzut și câțiva mai bătrâni. Bătrâni. Totul e relativ. N-am știut dacă sunt profesori sau întârziați ca mine. Oare toți în afară de mine sunt aici bine pregătiți și inteligenți? Cum o să țin pasul cu ei? Cum o să fac să nu mă fac de rușine? Am stat singură și izolată de toată viermuiala aia de lume, era frumos afară, soare plăcut de toamnă, frunze ruginite acopereau gazonul verde. Era prima zi de cursuri. Eram curioasă cum o să fie înăuntru, cum o să fie amfiteatrele, coridoarele, colegii.

A sosit ora fatidică. Am intrat cu ceilalți în aulă, majoritatea știau unde, vorbeau dezinvolți, câțiva erau tăcuți și timorați ca și mine. Am intrat în sală și m-am uitat repede la un loc cât mai în spate. Nu știu de ce în spate. Cred că am avut senzația că dacă stau cât mai departe de catedră, cât mai departe de profesor, nu sunt chiar activ ci doar un soi de spectator la curs. În spate am văzut pe cineva care părea mai în vârstă decât ceilalți, nu aș fi putut să spun exact cât de în vârsta. Am presupus că e un student ca și mine, un profesor n-ar avea ce să caute în ultimul rând. Instinctiv, m-am îndreptat către locul de lângă el și  am întrebat dacă e liber. M-a privit parcă mirat de întrebare și mi-a răspuns că da. M-am așezat și mi-am scos ca la școală un caiet de notițe, creion și gumă. S-a uitat la mine și a zâmbit. „Cam de mult n-ai mai văzut o școală pe dinăuntru”. Atunci m-am uitat în jur. Ceilalți și-au scos care câte un notebook, care câte un tablet, mai toți cursul tipărit al profesorului. Atunci am realizat că eu vin din vremea în care scriai ce ți se dicta, fără manuale, fără altceva. Puțin, m-am simțit stânjenită dar i-am răspuns puțin obraznic, puțin în zeflemea: „Nici tu nu pari chiar ieșit din liceu”. „Da, dar eu am o soră mai mică și mi-a povestit cum e astăzi, de aia știu. N-am vrut să te supăr”. „Nu m-ai supărat. Da ai dreptate, de mai bine de zece ani n-am mai dat prin școală”. I-am întins mâna și am făcut cunoștință. A fost primul om pe care l-am cunoscut în facultate și mi-a rămas prieten până azi.

Prima oră de curs a fost mai mult o introducere la ceea ce o să fie în viitor. Au fost mai mult sfaturi și îndrumări pentru viață, potrivite pentru marea masă de tineri ieșiți din liceu. Am ascultat cu atenție și m-am gândit câte din sfaturile astea bune nu le-am urmat în viața mea și câte greșeli am făcut. Mulți nu ascultau, mulți nu înțelegeau ce importantă e lecția asta despre viață. Păcat. Apoi a fost o mică prelegere despre moralitatea noastră ca viitori medici, îndatoririle umane de care ar trebui să fim conștienți și de care să ținem seama. Toate astea au ținut cam o oră, prima oră din viața noastră de studenți, după care treaba a devenit serioasă. Începusem. Era primul milimetru pe drumul nostru în a fi medici.

                                                                       ***     

Primul semestru a fost foarte greu. Uitasem să învăț, uitasem să sintetizez ce era mai important, toceam în neștire fără să înțeleg mai numic și fără să rețin mai nimic. De trei ori pe zi mă consideram idioată, de cinci ori pe zi mă întrebam cât o să rezist. Mi-am găsit un job la bibliotecă, poate fiindcă păream mai matură, eram mai matură și de aceea mai de încredere. Lucram câteva ore și câștigam cațiva bănișori cât să-mi plătesc prânzul la cantină. Lucram cu o bibliotecară cam de vârsta mamei, nemăritată, fără copii. O fiintă blajină dacă n-o enerva vreun student obraznic și arogant. Din vorbă în vorbă i-am povestit câte ceva, apoi din ce în ce mai mult. Nu știu de ce, dar am simtit că pe ea nu trebuie s-o mint, că pot avea încredere în ea, că mă înțelege. Nu trebuia să-i povestesc una din fabulațiile mele prefabricate, pavăza mea împotriva oricarei persoane în afară de mama. N-a comentat ce-i povesteam, n-a povestit niciodată ceva despre ea. Dar mi-a pus în mână carțile de care aveam nevoie, de la cele mai simple până la cele complicate și mi-a arătat, așa pe ocolite, fără să pară că mă învață, cum să învăț, cum să sintetizez, cum să-mi organizez gândurile, cunoștințele, timpul. A luat-o încet, mi-a trebuit câteva luni până să observ că, neobservat, am început să-mi fie din ce în ce mai ușor să învăț. Apoi a ieșit la pensie și n-am  mai întâlnit-o niciodată dar ce am primit de la ea nu s-a mai pierdut.

Primele două examene din primul semestru nu le-am luat. Nu reușisem să parcurg nici jumătate din materie. În timp ce ceilalți vorbeau dezinvolt despre o gramadă de lucruri, eu nici măcar nu puteam ca lumea să le urmaresc discuția. După primul examen am sunat-o plângând pe mama și i-am spus că n-o să reușesc. M-a lăsat să plâng și să termin cu șuvoiul neîntrerupt de vorbe și mi-a răspuns cu duioșie, de parcă se așteptase că așa o să fie. Mi-a zis că o să reușesc cândva, că sunt inteligentă și cu putere de muncă și că nu-i vina mea, că așa e la început. Aș fi vrut s-o cred dar nu reușeam. Oricum, o porție de plâns și câteva vorbe bune mi-au făcut bine. Cu tristețe i-am spus că l-am picat și pe al doilea. N-am mai plâns dar eram așa de demoralizată că aproape n-am găsit vorbele ca să zic ceva. A fost o convorbire scurtă și mi-a zis să mă adun, nu e nicio catastrofă, școala încă nu s-a terminat. O să fie bine. Al treilea l-am luat și încă nu chiar cu cea mai proastă notă. N-am așteptat bine să ies din sală și am și sunat-o. Cred că se aștepta să-l cad și pe ăsta fiindcă a facut o pauză, asteptând verdictul. „L-am luat!”. Atâta am fost în stare să spun printre lacrimi. Mi-a zis că o să bea un pahar de vin în cinstea evenimentului.

Încetul cu încetul lucrurile au început să meargă normal. Fără suișuri și coborâșuri spectaculoase dar am reușit să-mi iau toate examenele. Mai bine sau mai rău, dar le-am luat. Deja devenise o rutină, învățatul, lucrul la bibliotecă, cantina, dormitul. Colegii din locuința comună  s-au schimbat pe rând, doar eu am rămas. Acum eu eram cea mai veche, cu cea mai mare experiență în locuință. Cumva cred că inspiram respect, probabil fiindcă eram mai în varstă ca ei. De fapt veneam doar să dorm, în rest eram plecată de dimineața până seara.

În primii doi ani n-am avut prieteni. Singurul cu care mă mai întrețineam era colegul meu mai în vârstă, dar el era însurat, soția îi era gravidă, trăia între școală și familie cu foarte puțin timp pentru altceva. Cu ceilalți colegi era un fel de înțelegere mutuala: eram de-a lor și nu eram. Eram zi de zi cu ei la cursuri și în laboratoare dar rar mă invitau cu ei dacă mergeau la o bere împreună undeva. Nu mă deranja, pentru mine erau niște copii necopți și simpatici dar prea multe să vorbesc cu ei n-aveam. Dacă-i întrebam ceva despre vreo materie, îmi explicau drăguț, dar atât.

În anul trei am cunoscut un asistent de la o facultate de alături, Peter. S-a așezat lângă mine la bibliotecă, a crezut că sunt o colegă, asistentă ca și el. A intrat în vorbă cu mine, curios să știe de la ce facultate sunt. N-a lăsat să se vadă, sau nu a fost într-adevăr surprins că sunt doar studentă, așa că mi-a povestit că e asistent la ceva cu calculatoare sau electronică, n-am înțeles prea bine. Era simpatic. Am ieșit împreună în curte să fumeze o țigare și-am vorbit de parcă ne cunoșteam de mult timp. N-a încercat să-mi facă avansuri, s-a purtat mai mult ca un prieten. Era foarte curios, de unde vin, de ce aici, vreau să mă reîntorc? La unele i-am răspuns, la unele am ocolit răspunsul dar n-a insistat. Am intrat din nou și n-am mai vorbit. Venise pentru ceva anume, nu să vorbească cu mine. Și eu la fel, dar după discuția cu el nu m-am mai putut concentra. A fost primul străin cu care am vorbit de atâția ani și ani. Știam că nu înseamnă nimic, a fost o întâlnire din întâmplare și puțin probabil că era interesat de mine. Crezuse doar că sunt, ca și el asistent. Dar peste vreo două zile m-a așteptat la poarta facultății. M-am întrebat cum de m-a găsit, pe urmă mi-am dat seama că el era în campus ca acasă, știa o grămadă de lucruri. Am crezut că e întâmplător acolo dar nu, venise special pentru mine. M-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el la o reuniune a cadrelor didactice. N-ar vrea să meargă singur și bineînțeles, a adăugat, nu doar de asta m-a căutat chiar pe mine. N-am știut ce să zic așa că am zis da. Mi-am închipuit că e o reuniune cu profesorii de la facultatea lui, nu de la toate. Așa că am rămas surprinsă și fâstâcită când am constatat că o droaie din profesorii și asistenții mei erau acolo. Nu mai aveam ce face, am rămas. Spre uimirea mea, câțiva m-au recunoscut și au intrat în vorbă cu mine. N-aș fi crezut asta, credeam că sunt un șoarece gri pierdut în ultima bancă a unui amfiteatru mare. Ba mai mult, în particular s-au dovedit complet altfel decât în sala de curs. Toată morga, toată exigența erau dispărute, erau oameni ca eu și tu, unii mai veseli, alții mai serioși. Unii m-au întrebat de unde sunt, probabil accentul m-a dat de gol, alții m-au întrebat ce vreau să fac mai departe, ce specialitate. E interesant cum câteva ore pot schimba cursul vieții câteodată. Unul dintre ei mi-a propus, dacă vreau, bineînțeles, să-l ajut la o lucrare pe care avea s-o scrie și la experimentele aferente. N-am putut să îmi ascund exaltarea, era mai mult decât mă așteptasem eu să mi se întâmple vreodată.

Profesorul cu care am început să lucrez era neurolog. Ca studentă în anul trei, mari cunoștințe despre asta n-aveam dar mi-a zis că nu are importanță și cu răbdare mi-a explicat despre ce-i vorba și ce ar trebui eu să fac. Era un domn trecut de șaizeci de ani, calm și sigur pe el, mi-a plăcut din prima clipă. Am lucrat cu el doi ani, pe urmă tema lui de cercetare a fost finalizată dar „conviețuirea” mea cu el nu numai că m-a învățat o grămadă de lucruri de specialitate dar a fost o lungă lecție de etică medicală și o ocazie unică să cunosc lumea: profesori, cercetători, doctoranzi. Cumva mă considerau un fel de asistentă a profesorului și veneau să mă întrebe tot felul de chestii pe care le căutau. Când s-a terminat, am avut avantajul de a cunoaște puțin și puțin însemna mai mult decât a fi un total necunoscut, pe câțiva din profesorii pe care i-am avut ulterior. Așa a început să mi se cristalizeze cam ce aș vrea să fac după ce termin și visul meu era să lucrez pe inimă. Unde ajunsesem. De la un paria la aproape treapta de sus ca să ating cerul. Nici mie nu-mi venea să cred. Notele mele s-au îmbunătățit considerabil, poate fiindcă acum în sfârșit aveam un scop în viață, poate de rușine fața de cei câțiva profesori care acum mă cunoșteau personal și îmi dădeau binețe cu respect de fiecare dată când mă întâlneau.

Mama cred că nu-și încăpea în piele de bucurie. De abia după doi ani am reușit să am atâția bani încât să zbor în vacanța de vară acasă. Întâlnirea la aeroport a fost puțin altfel decât data trecută. Acum a plâns mama, eu am mângâiat-o pe par ca s-o liniștesc. M-a cărat pe la toate rudele și prietenele ei, eram ca un trofeu cu care se putea lauda. I-am făcut bucuria să mă duc peste tot, o merita. Era trofeul ei, era meritul ei, eu eram doar pionul.

                                                                       ***     

Cei șase ani au trecut în zbor. Aveam aproape treizeci și cinci de ani și nu avusesem timp să mă ocup de viața mea. Întâi mi-am bătut joc de ea, pe urmă n-am avut timp fiindcă am învățat și am lucrat cu atâta sârg încât am uitat de tot de ea. Pe Peter l-am mai întâlnit din când în când. Îi mulțumesc pentru că prin el am primit șansa să pornesc. Dar atât. Doi oameni ocupați, ale căror orare nu s-au suprapus mai niciodată. Un pahar de bere într-un pub sau poate rar la câte un concert. Nu se aprinsese din nicio parte vreo flamă care să întrețină relația. E și el pe mai departe singur și bănuiesc că așa va rămâne veșnic, acum că a mai avansat pe scara ierarhică a facultății.

Când am terminat, mama a venit la festivitatea de terminare. N-a vrut să vină, a zis că e prea scump, că mai bine din banii ăștia îmi cumpăr eu ceva, dar i-am spus că asta ar fi pentru mine cel mai frumos cadou, să fie alături de mine la terminare. Cred că asta i-a picat extrem de bine. De data asta am așteptat-o eu la aeroport, niciuna n-a plâns, mama era prea speriată de atâta lume și de călătorie ca să se mai poată concentra la ceva. Festivitatea a fost „măreață” așa cum a pretins ea că a fost și probabil că va mai crește cu câțiva centimetri în poveștile pe care o să le spună prietenelor. Cumva am rămas înduioșată. Acum eu eram aceea care avea grija de ea, eu trebuia să fiu acum tare pentru amândouă. Mama ieșise la pensie de câteva săptămâni, lucrase până în ultimă clipă ca să pot eu să studiez până la sfârșit.

Visul meu era să fac chirurgie cardiacă, asta nu era chiar așa ușor. Tatonasem mai multe spitale și acum așteptam răspunsurile. Era greu să-i explic mamei că acum, după ce am terminat facultatea totuși nu revin acasă. Nici nu știam cum să-i spun, nu știam nici cum să încep discuția. Dar, ca de multe ori înainte, am subapreciat-o. „Mai ramai aici, nu-i așa?”, m-a întrebat așa, ca într-o doară. „Da”, i-am răspuns, „Ar trebui, aș dori să mai rămân. Poate mi se va oferi să fac chirurgie cardiacă la un spital mare. Dacă nu reușesc, mă întorc în țară”. „Nu vorbi prostii!”, mi-a aruncat cu vădită convingere și enervare. „Am sperat să reușești să faci aici specializarea”. Cred, sunt convinsă că a spus-o sincer. N-am crezut că gândește așa. După atâția ani eram convinsă că ar dori să mă aibă lângă ea. Dar cred că se obișnuise să fiu departe. Să mă știe departe dar bine era pentru ea mult mai important decât aproape și rău. Am mângâiat-o pe obraz și i-am mulțumit. Mi-a zâmbit dar avea ochii umezi și a întors capul să nu observ.

Am primit postul de rezident la un mare spital din Londra. M-am mutat acolo, în altă locuință comună, banii n-ajungeau nici aici prea bine. Londra e scumpă, salarul de rezident infim. Am muncit și am învățat, am muncit să învăț și am învățat să muncesc. N-am avut nici zi, nici noapte, am dormit pe unde am apucat, am mâncat dacă am apucat. Am avut de la cine să învăț și am fost, după atâția ani parte a unei mașinării bine unse care salva vieți. Eram singură și nu eram. Familia mea era mama și colegii cu care dormeam, mâncam, glumeam, lucram. Era de parcă de o veșnicie n-am făcut altceva decât să tai și să cos. America era așa de departe în timp și spațiu încât nici măcar nu-mi mai aduceam aminte de ea.

Când am terminat și eram în sfârșit medic specialist, mama m-a întrebat dacă exista vreo șansă să găsesc un loc aici, în spital. „De ce?”, am întrebat-o. „Dacă vrei să te întorci pentru mine, n-am să ți-o iert niciodată”, mi-a spus. M-a apucat în clipa aia așa o tristețe amestecată cu iubire, cu mândrie, cu admirație și mi-am spus: „Asta-i o mamă extraordinară, e mama mea!”. 

Nu m-am mai întors. Am rămas în spital și operez de mulți ani deja pe inimă deschisă. După primul salariu mi-am găsit o locuință a mea. Prima mea locuință doar pentru mine după atâția zeci de ani. Pentru mine și pentru mama. Din primul salar i-am trimis un buchet enorm de trandafiri roșii, un bilet de avion și câteva lire. Era rândul meu.

 ***   Inapoi la cuprins

 America

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .