"Amintirile sunt cele mai duioase rânduri pe care le-am subliniat în cartea vieţii. Recitindu-le la bătrâneţe, ne coborâm cu mintea spre vremile acelea care pe atunci ne entuziasmau, dar care astăzi numai ne mângâie în singurătate.." (Vasile Conta)
Amintiri
Și tăcerea este un răspuns. Nu trebuie să-mi spui, o să ghicesc din tăcerea ta și din tăcerea altora. Nu trebuie să-mi scrii, iți văd scrisul invizibil și-ți ghicesc gândurile. Sau încerc să ți le ghicesc. Dacă sunt adevărate sau nu, nu voi afla probabil niciodată, dar voi asculta pe mai departe tăcerea ta și voi privi pe mai departe scrisul tău invizibil. Știu, viața ta e departe de a mea și gândurile tale sunt altele decât ale mele dar intersecțiile rămân și la intersecțiile astea aștept răspunsul care n-o să vină niciodată. Nu știu de ce și nici nu vreau să știu de ce aștept. Este un fapt. Așa e.
*
Îmi amintesc de vremurile când eram tânăr mai bine decât de ce s-a întâmplat ieri. Aproape. Încă nu e așa de grav dar încă nu sunt foarte bătrân. Probabil că peste câțiva ani, dacă voi trăi, voi trăi numai în trecut, prezentul fiind ocupat de zeci de întrebări mărunte, unde mi-am pus cheia, unde mi-am lăsat ochelarii... Încep de pe acum să mă obișnuiesc cu acțiunile astea de permanentă căutare, am renunțat de câțiva ani și la încercările chinuitoare de a-mi reaminti numele filmelor pe care le-am văzut în ultimii ani sau de numele actorilor din ele. Dar îmi aduc aminte ca azi de „Love story” și îmi aduc aminte ca azi de Ryan O’Neal și de Ali MacGraw, curios cât de viu îmi aduc aminte de ei și de numele lor, îmi aduc aminte de Jean Marais, de Fantomas, de Fernandel și de alte zeci de filme și de actori care au populat cinematografele tinereții mele.
Nu trăiesc în trecut și cred că nici în viitor, cel puțin așa cred eu despre mine. Dar trecutul e ceva concret, sigur, cert, chiar dacă nu poți să-l schimbi, e al tău, plin de lucruri și întâmplări frumoase la care să te gândești, plin de lucruri și întâmplări urâte la care încerci să nu te gândești, plin de oameni dragi, de dușmani, de indiferenți. Trecutul îmi dă siguranță și am nevoie de siguranța asta într-o lume nesigură, în lumea nesigură a prezentului sau a viitorului. De multe ori spun, mai în glumă, mai în serios că am avut o copilărie frumoasă, o adolescență minunată și nici acum nu e rău și dacă merge așa mai departe sunt mulțumit. Sper să fie așa, mă străduiesc cât pot să fie așa, pentru mine și pentru cei din jurul meu.
Bunicul meu îmi spunea de multe ori că singurul lucru cu care rămâi până la urmă sunt amintirile. Nu banii, nu casele nenumărate, nu kilogramul de aur de la gât. Doar amintirile. Avea dreptate, acum gândesc și eu exact ca el. Avea dreptate. Atunci n-am înțeles sensul cuvintelor lui și marele adevăr din ele. Dar dacă le-as fi înțeles aș fi făcut altfel? Poți să-ți faci viața în așa fel încât la urmă să poți să ai amintirile pe care le-ai fi vrut să le ai? E o aberație. Viața merge de la sine, că vrem noi sau nu, ca și când ar fi dirijată de undeva pentru fiecare dintre noi. Poate că Marele Dirijor stă la pultul lui și arată cu bagheta lui fermecată către mine și hotărăște: „fii sănătos!” sau „fii fericit!”. Sau „rupe-ți piciorul!”. E vrerea lui, nu poți face nimic.
Așadar trebuie să trăiesc cu amintirile pe care le-am strâns în slalomul meu prin viață și cu cât îmbătrânesc cu atât mi se clarifică mai multe lucruri pe care cu ani în urmă le credeam altfel. Și pe unele dintre ele încerc să le ocolesc și nu întotdeauna îmi reușește. Privit de sus, sunt nimicuri și totuși unele dintre ele au lăsat urme adânci în subconștientul meu, de ce altceva ar ieși la suprafață, de ce unele ies așa de des la suprafață? Sunt vorbe pe care le-am spus cuiva, nu vorbe urâte dar vorbe care pot să rănească, vorbe pe care cu siguranță celălalt, nici dacă i-aș aduce aminte nu și le-ar reaminti dar în mine trăiesc aievea și de fiecare dată mă doare că le-am spus sau mă rușinez și sunt neputincios în a întoarce timpul ca să nu le spun. Și unele dintre ele le-am spus celor mai dragi mie, cu atât mai dureros, cu atât mai de neiertat. Mă consolez că asta li se întâmplă tuturor. Cel puțin eu, la momentul respectiv nu le-am spus ca să rănesc, dar consolarea e slabă fiindcă mie mi-e rușine de mine de fiecare dată când îmi amintesc momentul, ca și când m-aș uita într-o oglindă virtuală și aș vedea o imagine hidoasă.
De fapt amintirile sunt ca un roman, romanul vieții tale: cu drame, cu bucurii. Și cu cât ai trăit mai mult sau mai intens, cu atât romanul tău e mai gros. Și când iți aduci aminte de trecut e ca și când ai citi pe sărite pagini din romanul tău, romanul vieții tale, până când paginile cărții se boțesc și se rup, până când uneori dispare câte o pagină dezlipită de cotorul scorojit. Poți să citești din ea altora, se vor amuza, se vor întrista dar nu vor înțelege decât suprafața lucrurilor fiindcă multe nu le pricepi nici tu însuți. Nici nu poți să-l dai altcuiva să-l citească fiindcă nu e scris cu litere, e scris cu emoții, cu griji, cu lacrimi, cu bucurii, e alfabetul tău și-al vieții tale, diferit de oricare altul. Poți să traduci pasaje dar nimeni n-o să simtă legătura dintre ele, nimeni n-o să înțeleagă abisurile lor.
De multe ori mă întreb, dacă ar trebui să aleg între a-mi pierde văzul sau amintirile, ce aș alege? Întrebarea e ipotetică, evident, dar cred că amintirile mi-ar fi mai importante. Asta o spun acum sperând că nu voi fi vreodată pus să aleg. Deși procesul de neoprit al degradării a început deja. Și ochii și amintirile încep să se încețoșeze. Pentru ochi e mai simplu, îți pui ochelari. Pentru amintiri e mai greu. Le poți pune pe hârtie, dar căte poți pune? Fiecare zi a vieții tale a avut ceva de spus. O zi de școală, o zi de boală, o zi în care ai fost copil sau una în care te-ai jucat cu copilul tău, toate pline până la refuz. Chiar și ziua de plajă pe nisipul fierbinte, când nu faci nimic e plina de amintirea albastrului de deasupra sau de bronzul picioarelor tinere care treceau pe lângă tine, de mirosul mării și vârtejul de vânt ce ridica nisipul, de strigatele vânzătorilor ambulanți, de gâzele pe care le alungi mereu de pe picior. Nimic nu trece fără a lăsa ceva scris în cartea ta. Nimic.
*
Nu pot să pun totul pe hârtie și cândva voi uita totul. Voi uita cum te cheamă și cum ai arătat și așteptând la intersecții, mă voi întreba: de fapt, pe cine aștept?
*** Inapoi la cuprins
Amintiri
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura