Anul 2318

     Zău că mă apucă disperarea. Viitorul se mișcă într-o direcție pe care nu numai că n-o înțeleg dar chiar mă sperie. Cu toate ideile astea despre orice, despre cât de gras sau de slab ești, dacă să mănânci zahăr sau nu, dacă ai băut doi litri de apă azi sau numai unul și pericolul ca trupul tău să se intoxice fiindcă nu i-ai spălat rinichii e uriaș. Ah, și mâncarea compusă din salată de morcovi cu garnitură de gulii împănate cu iaurt bio, ulei de măsline nativ și grăunțe de floarea soarelui netratate genetic. Viitorul a început deja azi. Văd deja cu ochii minții cum va fi și sunt îngrozit.

     Când văd viitorul ăsta așa de sumbru chiar mă bucur că viața omului e limitată la câteva zeci de ani. Peste câteva sute de ani tigrii vor fi și ei vegetarieni și vor mânca iarbă. Printre picioarele lor, puii de prepeliță vor ciuguli grăunțele de graminee sălbatice, cele câteva care au mai rămas după ce marea masă a omenirii o să meargă zilnic cu penseta să le culeagă de pe unde pot, boabele astea neprețuite, curate, fără chimicale, acești minunați germeni care n-au apucat să ajungă niște mutanți prin ambiția vreunui biolog, profesor-doctor, care și-a pus în cap să descopere planta filozofală, planta care să hrănească un continent întreg din câteva hectare cultivate. Nu, nu vreau să trăiesc în viitorul ăsta, e groaznic. Viitorul în care porcii vor fi doar pentru decor sau la gradina zoologică fiindcă un comando vegan a dărâmat toate cuptoarele de făcut gril și a blocat toate abatoarele. Va veni ziua în care carnea e din soia iar tot grâul din lume e provenit din cele câteva boabe nealterate genetic, provenite dintr-o amforă romană veche de două mii de ani, găsită în mormântul unei căpetenii dacice, alături de o sabie pe jumătate mâncată și câteva monede de aur, probabil un clarvăzător care s-a gândit să și finanțeze dezvotarea producției de grâne nealterate genetic peste milenii.

     Îmi vine să plâng când mă gândesc că acum încă sfârâie o fleică pe un grătar încins și în locul ei, în curând va sfârâi o bucată albă de brânză de soia care o să pângărească totul. Încă niște legume ar mai merge, dar soia... Grătar din soia, cârnăciori din soia, totul din soia. Soia cu „s” de la „surogat”. Ce ne facem? O să ajungem ca la prohibiția americană, să frigem cărnița pe ascuns, să nu ne prindă, să ne fie frică că parfumul neprețuit al vreunei frigărui nevinovate o să trezească pizma sau oroarea vreunui vecin și nici nu apucăm să dăm prima bucățică pe gât că se și aud sirenele poliției: „Nu mișca, nu înghiți! Mâinile sus!

     Ei, dar omul se obișnuiește cu tot, ne-om obișnui și cu asta. Peste câteva sute de ani o să gândească lumea că noi, adică oamenii de acum, am fost niște barbari care au omorât animalele ca să le mâncăm. Și au dreptate. Așa am făcut. O fetiță,  deja pornită clar pe drumul soiei, l-a întrebat pe vărul meu care, cu mare poftă mușca dintr-o ciosvârtă de miel: Te-ai uitat în ochii mielului când l-au omorât ca să-ți facă ție de mâncare? Nu. L-am cumpărat gata tranșat. Mielul ăsta n-avea ochi, numai picioarele, mușchiulețul și măruntaiele pentru drob. Atât.

     Deja din zilele noastre a început marele război între cașul de soia și rămășițele decadente și imorale a mâncătorilor de carne. O adiere din viitor se lasă deja simțită și mă tem că paloarea vreunei bucăți de tofu va învinge miasma bucății marmorate de carne care sfârâie deasupra grătarului cu atâta furie încât trebuie din când în când s-o liniștești cu puțină bere aruncată deasupra. Da, mă tem că această plăcere n-o s-o mai găsească nici în cărțile de istorie. O să se vorbească despre noi cum vorbim noi azi despre canibali. Pfui. O să savureze mirosul de soia prăjită așa cum facem noi cu purcelușul care se învârte rumen pe proțap. Da, se obișnuiește omul cu orice.

     De fapt sunt și avantaje în asta. De Crăciun nu se mai taie porcul ci se mulge soia. Se ia laptele muls și se face din el tofu și din tofu cârnați. Restul se afumă și cândva se face din el șnițele și chifteluțe. Și acum chestia pe care eu n-o înțeleg: Nu tai porcul dar faci din soia tot ce ai fi făcut din porc și încerci să le dai gustul ca și când n-ar fi niște falsuri. Asta nu înțeleg. Dar ce știu eu? Nu cred că eu sunt vinovat că nu înțeleg. Cine se trage dintr-o familie pentru care cel mai bun desert e carnea, am o scuză. Dar poate chiar de asta mă sperie așa de tare viitorul ăsta vegano-vegetarian. Plus pastile cu fier, pastile cu calciu, pastile cu magneziu, mă rog, până la uraniu și plutoniu cu tot tabelul lui Mendeleev încapsulat în pilule colorate pe care le iei cu cei doi (cel puțin) litri de apă zilnic. Ca desert prăjituri din faină fără gluten cu lapte fără lactoză, ștevie în loc de zahăr și ca aperitiv, puține enzime Q în pastile roz, pentru efectul vizual.

    Vorbesc tâmpenii. Bineînțeles că totul se schimbă fără sa ne dăm seama și după un timp le considerăm pe toate normale. Așa cum s-a schimbat și la noi față de generațiile dinainte. Am avut râuri necanalizate în care copii se bălăceau printre pietrele tăioase și se întindeau apoi la soare direct pe iarba plină de furnici și gâze care pișcau. Fără cremă cu factorul treizeci, negri ca tuciul. Mâncam fructe nespălate direct din pomi nestropiți, scuipam sâmburii de cireșe pe jos și nu ne uitam la mere că mai aveau câte vreun viermișor nevinovat, împărțeam pur și simplu bunătate de fruct cu el și gata. N-aveam gol de ozon, sticlele erau din sticlă nu din plastic și ne tăiam la picioarele goale din când în când cu câte-un ciob. Rănile de la genunchi, dacă mai cădeam în praful biologic, le presăram cu sare ca să nu mai sângereze și dacă nu mai sângerau, atunci ne jucam mai departe, problema era rezolvată. Da, era natural și naturist, benzina nu ajungea decât pentru salvare și pentru camionul care aducea marfa la alimentară și pe strada respiram aerul cu mirosul teilor de pe marginea drumului fiindcă în oraș existau doar trei mașini. Nu erau camere de luat vederi fiindcă oamenii răi erau mai rari și putem veni acasă noaptea de la vreun chef fără să ne fie frică. Lămpile pe stradă erau doar din doi în doi stâlpi ca să mai economisească puțin, dar si astea erau prea multe dacă îți conduceai cumva prietena acasă. Lumea umbla cu bicicleta sau pe jos, nimeni nu se grăbea, la ce să se grăbească. Fără televizor, fără internet, fără mobilul fără de care acum n-am mai putea trăi. Ce ne-am face însă azi fără automobile, fără lumină peste tot de nu se mai văd stelele deasupra capului? Fără străzi asfaltate. Fără, fără, fără…Totul în grabă, totul în viteză. Și găsim asta normal, așa trebuie să fie. Așa că nu știu de fapt de ce mă mir și de ce sunt așa de pornit pe bucățica aia palidă de soia de pe grătar? Așa e lumea. Se schimbă. 

  ***   Inapoi la cuprins

Anul 2318

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .