"Am crescut în acest oraș, poezia mea s-a născut între deal și râu, și-a luat vocea de la ploaie..."
(Pablo Neruda, citat despre poezie)
Aventură în capitală
Să fi avut vreo zece sau unșpe ani când bunica m-a dus din orășelul nostru din mijlocul Banatului la București, la mătușă-mea, de fapt la vărul meu, unde trebuia să rămân așa, vreo două, trei săptămâni. Însuși ideea de mers cu trenul cu locomotivă cu aburi timp de douăsprezece ore era așa de excitantă încât bănuiesc că înainte de asta cu o săptămână n-am povestit prietenilor mei nimic altceva decât cum o să fie în acel oraș care se numea capitală și despre a carui mărime, eu, crescut într-un oraș cu vreo cincisprezece mii de locuitori, aveam propria mea idee cum ar putea fi. Îmi imaginam că Bucureștiul e mare, dar mare la mine însemna ceva cu două piețe în loc de una, cu două corsouri în loc de unul și cu blocuri de locuit cu mai multe etaje, ceea ce în orașul nostru nu existau la vremea aia mai mult de trei sau patru. Iar cu trenul, mai fusesem de câteva ori cu bunicul, ceferist pensionar, așa, de distracție, de la haltă până la gară și înapoi, mai mult nu.
La gară am ajuns cu unicul taxi, un Moskvich vechi, cu vreo oră înainte de a sosi trenul, ce-i sigur e sigur și am așteptat pe peron, așezat pe valiza plină cu de-ale gurii pentru mătușa, întrebând-o pe răbdătoarea mea bunică tot felul de amănunte despre locomotivă, tuneluri, panta de la Balota și multe, multe altele.
N-am ajuns bine în tren, în vagon unde evident aveam cele două locuri de la geam, că bunica a ridicat măsuța rabatabilă dintre noi și a scos puiul fript, pâinea de casă, o roșie uriașă din gradină, solnița veche din tablă și m-a hrănit ca lumea, fiindcă drumul era lung și să nu mor de foame. Acțiunea asta am mai repetat-o de câteva ori până la București, între care am aflat de la bunica, soție de fost ceferist, o grămada de lucruri super interesante despre linii, cum se prind cu șuruburi șinele pe traverse, de ce-s date cu motorină, de ce la fiecare canton stă cineva cu un steguleț galben, și așa mai departe.
La București în gară mi-am pierdut graiul, lucru rar la mine. Așa ceva nu mi-am putut imagina că există. Trenul nu trecea pe lângă gară, trenul intra în ea ca într-o casă, lume multă, hamalii cu cărucioare de care am citit numai în cărți. Nici mai departe nu mi-a revenit graiul cu toate că veselul meu unchi făcea tot felul de glume dar n-aveam timp să răspund. Ne-am suit în tramvai, era pe șine, ca un tren, dar mergea pe străzile orașului, nu-mi venea să cred ca e chiar adevărat. Văzusem așa ceva doar în poze.
În zilele următoare atmosfera s-a normalizat. Era vacanță și aveam o grămadă de timp liber. În blocul unde locuia vărul meu și în blocurile din jur locuiau o grămadă de copii mai mici și mai mari. De fapt locul unde se strângeau cu toții era curtea interioară între două blocuri, unde erau câteva garaje de tablă, un bătător de covoare și restul beton peste tot. Cât era ziua de mare, copiii se dădeau peste cap pe bara de bătut covoare și povesteau o grămadă de lucruri pe care eu nu le pricepeam. Când a început unul să se laude că a primit un pat de ciungă întreg, mi-am imaginat un pat de fier, unul din ăla ca la spital, în care stătea o femeie fără vreo mână. Nu prea înțelegeam, cu toată imaginația mea bogată, de ce ar primi băiatul ăsta de vârsta mea cadou un pat de spital cu o femeie și aia ciungă. N-am întrebat, n-am vrut să arăt că habar n-am dar când băiatul a scos batonul de chewing gum din buzunar am priceput că ei vorbeau o altă limbă decât a mea și mi-am propus imediat s-o învăț și eu cât mai repede ca să fiu unul de-al lor. Iar când am primit de la el un milimetru pătrat dintr-o lamă de gumă s-o mestec, am fost impresionat și m-am simțit mândru că mestecam chestia aia americană despre care copiii de la mine de pe stradă nici nu auziseră. Cred că am mestecat-o vreo câteva ore până s-a fărâmițat bucăți și a trebuit cu părere de rău s-o scuip afară.
Mare lucru nu făceam. Se povestea mult și se lăudau cu câte ceva, toți încercau să pluseze și să povestească sau să inventeze ceva și mai și. Câte unul mai zicea: hai măi că minți de rupi, dar asta nu deranja pe nimeni. Erau câțiva a căror părinți lucrau pe la ambasade, povesteau de țări și școli din străinătate, ascultam uimit și încântat de parcă eram la cinematograf. Când se mai luau la harță, o dată auzeai:mama lui Petricăăăăăă ! Și mama lui Petrică ieșea la vreun geam de la etaj și întreba: Ce-i măi? Petrică m-a lovit cu piciorul. Mama dispărea și închidea geamul și cu asta se trecea la punctul următor, eventual vreun raid pe străzile din jur. Mă minunam de vilele cu fațada acoperită cu iederă, aflam că aici stă cântărețul ăla mare de operă, dincolo unul de la guvern.
Câteodată ne trimitea mătușa să cumpăram câte ceva din piață. Mi-am imaginat eu că piața ar fi mai mare ca la noi, dar așa mare… Și acoperită, adăpostită în hala aia de fier vopsită în verde…Dacă o să povestesc ălora de pe strada mea o să zică că mint. Și trebuia să cumpărăm borș. Oricât mi-am bătut capul nu mi-am putut imagina ce-i aia borș iar când l-am gustat, m-am strâmbat și m-am întrebat cum pot să strice bucureștenii ăștia bunătate de ciorbă dulce de pui cu acritura asta. Dar așa o fi în capitală.
Când am plecat de-acasă, mama mi-a dat zece lei ca să am „bani de buzunar”. Vărul meu a primit și el zece, ca să nu fie mai prejos ca mine, așa că împreună eram mai bogați decât fusesem noi vreodată. Două zeci de lei, o avere. Așa că cei doi nababi, eu și cu el, ne-am gândit ce să facem cu atâția bani și am decis să deschidem o afacere, adică să tragem fiecare câte un loz în plic, cu asta vom avea mai mulți bani și pe urmă om vedea noi. Așa am și făcut și pentru că primele două au fost necâștigătoare am mai tras două cu același rezultat. Noroc că n-am mai continuat, de restul am mâncat înghețată și când, foarte curând, n-au mai rămas nimic din cei două zeci de lei, am început să umblăm aiurea pe străzi cu capul în pământ, dar dacă cineva a pierdut vreun bănuț și dacă găsim destui de mulți, atunci mai cumpărăm un loz care în mod sigur o să fie câștigător ca să ne refacem finanțele. N-am găsit nici măcar cinci bani. Am rămas săraci. Noroc că mătușa ne mai cumpăra câte o înghețată pe căldura asta.
Într-o zi foarte călduroasă, unchiul și mătușa ne-au dus la ștrand, la Lacul Tei. Și cum pană acolo era o adevărată expediție, cu tramvai și pe picioare iar părinții copiilor vecini lucrau, i-am luat și pe ei. Asudați și încintați, cu pături și plase de mâncare, am ajuns în sfârșit pe malul lacului. Așa ceva nu mai văzusem niciodată. O suprafață uriașă de apă verde, adâncă și curată, înconjurată de o pajiște cu iarba plina de oameni culcați la soare. Apa nu se mișca așa cum era la noi la râu unde trebuia să ieși la mal ca să înoți din nou cei vreo trei zeci de metri, nu, apa asta era îmbietor de verde, nu i se vedea fundul și chiar nu curgea. Stătea liniștită și te aștepta să sari în ea. Așa ca eu și varul meu, nici n-am așteptat să întindem pătura, am sărit de pe pontonul de lemn în apa adâncă și am început să înotam în toate părtile, pe și sub apă, așa cum înotase Old Shatterhand în Winnetou. După putină zbenguială ne-am uitat în jur să-i vedem pe ceilalți copii. Sa joci de-a ascunsa sub apă în lacul asta ni se părea minunat. Dar toți erau pe ponton și se uitau la noi. Le-am făcut semn să sară că nu e rece apa dar nimic. Atunci am realizat stupefiați că nu știau să înoate. Nici unul. De neimaginat. La noi orice tânc de cinci ani știa deja să înoate. Ăștia nu. Poate nu știau nici să meargă cu bicicleta, cine știe…
Nu departe de unde locuia mătușa, era Piața Unirii. Și tocmai atunci s-au dat în folosință, la pasajul subteran, probabil primele scări rulante din țară. În fiecare zi mergeam acolo, nu îmi aduc aminte dacă mergeam cu tramvaiul, cred că nu fiindcă bani nu mai aveam, probabil că mergeam pe jos, cu capul în pământ, căutând bani pentru loz. În orice caz, suiam și coboram scările astea de zeci de ori, în sensul firesc sau împotriva lui, până ne plictiseam sau oboseam. Atunci rătăceam agale pe străzi către casă povestind despre cum e în orașul nostru mic, în care eu, ca de altfel și varul meu eram acasă, cu prietenii noștri, cu dealurile noastre, cu râul nostru. Nimic nu se compara cu astea, nici măcar capitala cu toate tramvaiele și troleibuzele lui.
*** Inapoi la cuprins
Aventura in capitala
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .