Contesa suedeză

     O dată pe an eram invitați la bunicul de ziua lui. Cei doi băieți ai lui, soțiile și cei patru nepoți, întinși în timp, ca vârstă, pe vreo patru ani diferență. Îmbrăcați la țol festiv, după felicitările și pupăturile de rigoare, ne așezam cu toții în jurul mesei deja pregătită, cu farfurii de porțelan fin, vechi, ciobite pe ici, pe acolo, cu pahare grele de cristal și tacâmuri de argint, nu tocmai frecate până la strălucire. Nu-mi aduc aminte ce se manca dar știu ca tradițional era o tavă mare cu un munte de șuncă de Praga cum în zilele noastre nu se mai găsește. Când am fost la Praga, am intrat într-o prăvălie și am cerut șuncă de Praga. Vânzătoarea s-a uitat la mine ca la un nebun, de unde am dedus că la Praga nu se găsește un astfel de produs. Așadar, cu mare poftă și mare viteză, înfulecam toată cantitatea de șuncă de Praga autohtonă și după ce se mânca și ce mai era, inclusiv desertul, cei mari rămâneau la masă și noi, cei patru nepoți împreună cu bunicul treceam în camera unde în mijloc erau niște fotolii uriașe din piele maro, crăpate pe ici pe acolo de ani dar comode cum niciun alt fotoliu de atunci și până acum n-am mai întâlnit. Pe un scrin mâncat de carii o pendulă stricată cu două coloane de marmură ca un forum roman. Pe masa de birou, aranjată încă cu tot ce-i trebuie, două bufnițe gemene, sculptate în lemn, lăcuite în maro închis, cu ochi roșii, pătrunzători.

     Așadar, bunicul se așeza într-unul dintre fotolii și noi restul care în celelalte, care pe canapeaua de lângă, așteptam ca să înceapă conversația. Ritualul era întotdeauna același, așa că știam care e prima întrebare:

         - Ce perspective aveți?

     Întrebarea era aruncată general fiindcă eu, cel mai mic dintre cei patru, încă în clasele mici, nu prea înțelegeam ce perspective aș putea să am. Ar fi fost câteva mai mărunte, ca de exemplu să merg mâine a treia oară la filmul „Ultima cavalcadă spre Santa Cruz” sau să îmi cumpăr de la „Vânătorul și pescarul” niște cârlige noi de pescuit, dar în rest? Mai târziu, am înțeles întrebarea. Bunicul, care provenea dintr-o familie săracă cu o grămadă de copii, de pe undeva din Ardeal,   și-a croit singur drumul, întâi la școală, apoi la Budapesta la facultate și a scrutat dintotdeauna orizontul ca să vadă ce perspective ar putea avea. Dar la noi, la vremea anilor șaptezeci, mare alegere n-aveam. Dacă erai bun la școală atunci o terminai, mergeai la facultate și pe urmă lucrai unde te-au pus până la  pensie. Dar bunicul era un pic rupt de realitate, așa că după asta ne dădea întotdeauna același sfat:

         - Copii, învățați limbi străine și călătoriți în străinătate. Cu asta rămâneți, cu ce-ați văzut, pe

cine ați întâlnit. Asta e experiența vieții, nu să strângi averi.

         - Dar bunicule, nu putem calatori în străinătate.

         - Cum adică nu puteți, cine vă oprește?

         - Pai n-avem nici măcar pașaport.

         - Mergeți la miliție și faceți-vă pașaport, ce asta-i problema?

     Mai departe discuția nu prea mai avea sens. Nu cred că-l puteam convinge pe bunicul că nimeni nu ne-ar fi dat pașaport ca să mergem în străinătate, să nu mai vorbim de valută și celelalte. Sigur că nu înțelegea. Bunicul a condus între cele două războaie o mare fabrică de mobilă, singura mare fabrică din oraș. Proprietarul era la  Budapesta și el  călătorea prin Italia, Elveția, Suedia, întâlnindu-se cu alții ca el, cumpărând utilaje, încheind contracte, cu mese de protocol, furat de idei și așa mai departe. I se părea normal să-și ia pașaportul din sertar și să se urce în tren. Dar la noi…

     Încheiat și acest subiect, începea partea simpatică a întrevederii. Bunicul se relaxa în fotoliul cel comod, cu o mâinile lui mari odihnindu-se pe brațele rotunjite, ți-l și puteai imagina tânăr, după masa de prânz, cu un trabuc într-o mână și cu un pahar de cognac în cealaltă, povestind damelor din jur întâmplări simpatice. Acum în jur nu erau dame, doar noi cei patru, dar atmosfera era cam aceeași. Ca și poveștile de altfel, asta însa nu altera cu nimic plăcerea de-al asculta povestind. Dintre toate poveștile lui din tinerețe, cel mai mult așteptam să ajungă la cea cu contesa suedeza.

     Pentru ca sa vă introduc puțin în atmosferă, trebuie să vă povestesc puțin despre bunicul așa cum era el sau mă bine zis așa cum l-am văzut eu. O ținută dreaptă, pedant, impunător, unul care și la plimbarea zilnică se îmbrăca de parca ar fi fost pregătit să se plimbe pe corso într-un oraș mare european, cravata legată impecabil la gat. Unul care a știut să conducă sute de angajați, să ducă o fabrică la succes, un tip șarmant și talentat, cu o imaginație pe care mi-ar fi plăcut s-o moștenesc. Deci, în două cuvinte, un tip deosebit și serios.

     Cândva între cele două războaie, fabrica mergea foarte bine, așa că bunicul călătorea pe la partenerii de afaceri, până când a luat legătura cu unii din Suedia. Nu mai știu dacă era tot o fabrică de mobilă sau doar niște furnizori pentru lemn ales, în orice caz, partenerul, de fapt o parteneră, era o persoană foarte importantă. Lăsând la o parte că era și de viță nobilă,  era o contesă. Contesa suedeză. Pentru bunul mers al afacerilor, bunicul a invitat-o să-l viziteze și să viziteze fabrica.

     O vizita așa de importantă nu se aranjează doar cu o convorbire în birou și o masă la restaurant, nu, treaba trebuia înscenată ca lumea, lucru la care bunicul se pare că era expert. Așa ca mult timp înainte de vizita au început pregătirile.

     Nu departe de orașul nostru încep munții. Munți minunați, împăduriți cu păduri bătrâne, cu căprioare și mistreți, cu păsări, cu luminișuri scăldate de soare. Într-o poieniță din astea, sub coasta muntelui, într-o pădure bătrână de stejar, au aranjat un cort din crengi înfrunzite, un umbrar frumos mirositor în care au fost întinse mese și bănci, cu fețe de masă imaculate și tacâmuri de argint. Bunicul și contesa trebuiau să vină cu o trăsură pe drumul de munte până în pădure iar când să se dea jos, printre copacii bătrâni să coboare agale, cântând o doină, un taragotist celebru în spatele căruia să vină și taraful. După primirea asta, să se mănânce supă de fazan și friptură de căprioară, să se bea țuică bătrână și vin ales și când bunicul o să vadă că totul merge bine și contesa e într-o toană bună, să discute cu ea și problemele importante.

     Totul s-a desfășurat conform planului. Contesa îmbrăcată în haine albe împreună cu bunicul în costum negru și papion au coborât din trăsură, taragotistul și taraful au cântat conform importanței momentului și gajului primit dar la afaceri, cel puțin în ziua aia nu s-a mai ajuns. Cheful s-a terminat într-o mare gălăgie, muzicanții cântând cât îi țineau puterile iar pe vârful grămezii de gunoi, amețiți bine după țuica bătrână și vinul ales, ținându-se de după umeri, dansau de mama focului un fel de dansuri populare bunicul cu cămașa descheiată și contesa suedeza, ținând-și cu mâna liberă poalele rochiei să nu se împiedice.

     Niciodată n-am aflat dacă afacerea s-a încheiat dar dacă închid ochii, îmi pot imagina pentru o clipă toată atmosfera. Ăsta da bunic.

                                                                     *

     Cele două bufnițe sculptate cu ochii roșii pătrunzători le-am moștenit eu. Acum stau tăcute pe etajeră și câteodată, când le privesc, am senzația că ciocurile lor se strâmbă puțin într-un zâmbet tainic și în ochii lor roșii și pătrunzători parcă o văd pe contesa suedeza dansând cu bunicul.

***  Inapoi la cuprins

 Contesa suedeza 

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .