De ce ?
De ce trebuie întotdeauna să găsim un sens în spatele unei povestiri, un miez ascuns într-un film, de ce nu putem să zicem doar că e frumos, nimic mai mult? Că mi-a plăcut, că m-a făcut fericit pentru o picătură de viață. De ce trebuie să analizam fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare cuvânt, de ce nu putem doar să ascultăm și să luam ca adevărat, curat, acel cuvânt, fără să ne punem întrebarea ce a vrut să spună, ce a vrut să facă cu asta, ce se ascunde în spate. Suntem oare așa de pervertiți, așa de obișnuiți cu minciuna încât să nu mai putem crede că a fost doar o vorbă directă, nevinovată? De ce nu putem să zicem că ce s-a scris e ca o floare, e pur și simplu curată și frumoasă, te uiți la ea și te bucuri de culorile ei, de vitalitatea ei fără să gândești de ce. E pur și simplu minunată, pur și simplu ți-a plăcut.
Am citit poezii și unele, ca și florile mi-au plăcut, nu știu de ce, așa simplu mi-au plăcut. Se poate că au avut un mesaj, probabil că poetul și-a pus în ele o picătură din sufletul lui, din iubirea lui, dar eu nu l-am cunoscut personal, nu i-am cunoscut iubirea și doar dacă am trăit și eu ceva asemănător pot să simt ca el, să simt cu el, dar pot să mă bucur, fără să-l cunosc, de poezia lui fiindcă poezia lui e simplu frumoasă, caldă, are ceva ce nu poți să descrii în cuvinte așa cum nu poți să descrii într-adevăr de ce e frumoasă pentru tine floarea.
Sunt oameni care nu cred că ce ai rostit e chiar ceea ce ai vrut să spui și te întreabă neîncrezători să le explici. Și le explici că ai vrut chiar asta să le spui și se uită la tine cu capul aplecat într-o parte, cu un zâmbet plin de înțelegere, cu buze care exprimă marea neîncredere și marea înțelegere de ce-i ascunzi adevăratul tâlc, tâlcul pe care îl cred ei că ar fi, tâlcul pentru care te judecă apoi sau te bârfesc, pentru care imaginea ta în ochii lor e alta decât imaginea ta reală.
Sunt oameni care caută în fiecare carte o filosofie, cât de mică, un prototip de om încarcerat în tipare fixe, învățate la școală, pierzând din vedere frumusețea cărții, neputând să lase cuvintele să curgă ca mierea spre creier, fără să le analizeze, fără să le răstălmăcească, să se lase duși de mrejele literelor ca printr-un vis.
Sunt oameni care nu te cred fiindcă nu cred că ce ai spus tu poate fi într-adevăr curat, fiindcă mintea lor caută mereu urâtul, așa cum unii fotografi caută în câmpul plin de maci roșii doar buruiana uscată și hidoasă și ti-o prezintă ca pe o rușine ștergând voit frumusețea macilor din jur.
Unii nu te cred din răutate, din imensă invidie fiindcă dacă te-ar crede ar trebui să recunoască în mintea lor că ești mai bun ca ei și asta n-o pot face fiindcă ar însemna să se arunce pe sine însuși jos de pe piedestalul pe care și l-au clădit și pe care s-au cățărat. Sau unii nu pot crede fiindcă pentru ei nu exista decât un adevăr absolut, absolutul lor. Și nu concep că poate fiecare în felul lui are dreptate, o altfel de realitate, un altfel de adevăr. Tu nu știi că nu ești crezut, crezi că, dacă tu ești convins de adevăr, ajunge. Nu ajunge fiindcă fiecare cuvânt e un Ianus cu două fețe, una privește înainte, una privește înapoi iar fața care o vezi tu e alta decât cea pe care o vede celălalt.
E ușor să vorbești de ceilalți. Și eu sunt la fel. As vrea să spun: eu spun ce cred și cred ce spun și vorbele mele sunt ca un frontispiciu. În spatele lor nu e nimic ascuns, ce scrie în fața o să găsești și în spate. As fi mândru să fie așa dar nu e. Și frontispiciul meu se clatină uneori fiindcă uneori ești nevoit să minți, trebuie să minți ca să ferești pe cineva drag de adevăr, așa cum părintele ascunde boala grea copilului, așa cum încerci să ascunzi cuiva pe care l-ai iubit că nu-l mai iubești, amânând durerea ce i-ai pricinui-o cât mai mult posibil, fiindcă o dată l-ai iubit și ceva, ceva, a mai rămas totuși, un pic, chiar și atunci când totul s-a terminat.
Vad și eu că sunt prea prăpăstios și-mi spun că nu e așa. Nu e întotdeauna așa dar uneori e. Și asta uneori e trist. Dar merită să fii puțin utopic și să zici că lumea e curată și cinstită. Și într-un fel, uneori chiar așa e. E așa când prietenia e chiar prietenie și iubirea e chiar iubire. Nici atunci nu reușești întru totul dar te străduiești și celălalt simte asta și te crede chiar și atunci când știe că nu e adevărat, fiindcă știe că ăsta e adevărul tău și asta contează, nu adevărul absolut. Și când privești în ochii unui copil, toată utopia asta devine adevăr și crește în tine dorința de dreptate și de frumos și de cinste și îl iei de mână și te pierzi prin lume uitând de minciună și vezi totul ca pe o floare, frumos, fără să te întrebi de ce-i așa frumos. E pur și simplu frumos. Atât.
*** Inapoi la cuprins
De ce ?
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .