De vorbă cu umbra mea

      Nu  îndrăznesc întotdeauna să spun tot ce gândesc fiindcă adevărul de multe ori doare. Și dacă ţii la cineva, îţi e prieten sau rudă, n-ai dori să-l răneşti, chiar dacă de multe ori, pe buze îţi stă, gata să zboare, adevărul. E probabil o lege a firii să nu spui totul, să schimbi adevărul așa încât să fie mai dulce, nu așa de colţuros cum mintea ta îl coace de multe ori şi vrea să-l trimită în unele momente de furie sau durere direct în față. Unii numesc asta diplomaţie, alţii fineţe de suflet, alţii doar frica de reacţia neaşteptată a celui căruia îi spui ce-i spui. Și totuşi vorbesc, vorbesc uneori ore în șir cu câte cineva, cu acel cineva pe care îl iubesc şi nu vreau să-l rănesc sau cu acel cineva de care îmi e frică să-i spun ceva fiindcă ştiu, fiindcă simt, că e mai puternic decât mine, mai repede la minte, în gândire, în cuvinte.

     În cuvintele mele pun toată furia, toată amărăciunea care mă doare dintr-o nedreptate care mi s-a făcut sau cred eu că mi s-a făcut, pun toată elocvența ca sa dovedesc că eu am dreptate şi nu el. Mă cert, explic, îi arăt toate amănuntele doveditoare cauzei mele şi obosesc căutând argumente, dovezi, amănunte.

     În castelul interior al gândurilor mele sunt curajos, răspund obraznic, întreb direct, fără frică, înfrunt pe oricine şi atacurile lor mă lasă rece fiindcă ştiu că nu e așa cum spun ei. În pivniţele castelului meu stă un singur adevăr, adevărul meu, atotputernic şi singur în mulţimea de alte adevăruri. Da, adevărul meu. Încerc să-i conving şi reuşesc, îi văd că recunosc că am dreptate, că m-au nedreptăţit, m-au lovit acolo unde m-a durut cel mai tare. Trec de la un ton la altul, de la duritate la duioşie, încercând să le arăt cum sunt eu în realitate, nu așa de rău sau nu așa de insensibil cum mă văd ei, încerc să le spun că îi iubesc sau încerc să le spun altora în față că mi-e scârbă de ei, că nu mi-e frică de ei, că dezaprob cu totul modul lor de gândire, faptele lor.

     Câteodată vorbesc cu ei cu tristeţe. Cu tristeţea omului care a vrut să facă o faptă bună şi a ieşit pe dos. Nu din rea voinţă ci poate doar din prostie sau neglijență, din întâmplare sau din cauza unor împrejurări nefericite. Le explic aproape cu lacrimi în ochi că-i iubesc, că niciodată n-aș putea să le fac un rău sau să le spun ceva care să-i doară. Îi implor să mă ierte, să treacă măcar de data asta peste tot şi să fie pace între noi. Iubire şi pace, așa cum a fost înainte. Stăm tăcuţi şi ne uităm unul la altul şi în tăcerea asta nu ştiu ce gândeşte, doar speranţele mele curg încet în aşteptarea verdictului. Tăcem şi ne luăm din nou de mână şi atunci ştiu că va fi bine. Că trebuie să fie bine.

     Câteodată vorbesc cu ură. Cu ura omului pe care l-au călcat în picioare, căruia  i-au strivit nu trupul, ci sufletul. Cu ura omului pe care nu l-au considerat om. Nu e ură de fapt, e un amestec de tristeţe şi scârbă, de durere şi de conştiinţa neputinţei tale de a învinge într-o lume dură în care trăieşti dar nu simţi că e şi lumea ta. Le spun în față, le spun privindu-i direct în ochi cu ochii mei făcuţi mici ca o linie, le spun că şi eu sunt aici, că ei nu valorează nici pe departe atât cât cred ei, că banii lor şi averile lor sunt un nimic, un nimic trecător şi volatil pe care nu pot să-l ia cu ei în mormânt şi că a avea sau nu bani nu e o măsură de a judeca un om. Mă uit la ei şi ei tac, tac fiindcă nu au argumente, tac fiindcă nu înţeleg că poate exista şi altceva în afara banului.

     Câteodată vorbesc cu mândrie. Cu mândria celui care ştie că ştie şi celălalt crede că e un prost. Ascult cu un zâmbet pe buze toată polologhia lui care  mi se adresează mie ca şi când aș fi pe jumate idiot. Îl las să spună, să termine ca să-i pot trânti în față soluţia mea, soluția mai bună, mai simplă, mai ieftina decât a lui, să vadă că nu sunt o maşină care execută ci un creier care funcționeză. Îl văd că nu pricepe şi că nu poate în veci să priceapă cum sunt eu fiindcă în sferele înalte în care trăieşte, de pe postamentul înalt pe care singur s-a pus, mă vede mic şi departe, fără contururi, un obiect. Și deodată cresc şi cresc şi ochii mei ajung la nivelul ochilor lui, acolo pe postamentul lui înalt, îl privesc în ochi si-i spun că e păcat, că e păcat să mă vadă așa cum mă vede. N-are nimic de câştigat din asta.

     Câteodată obosesc vorbind şi adorm doborât de atâta conversaţie tăcută. Câteodată mă ambalez în vreo dispută fără sfârşit şi nu reuşesc să închid un ochi toată noaptea. Dimineaţa mă trezesc ca după o boală grea şi  gustul amar al conversaţiei îmi rămâne mult după ce m-am trezit. Îmi spun că e ultima dată când o să mai fac așa, toate discuţiile astea sunt sterile. Dacă n-am curajul să spun tare ce am de spus atunci mai bine să tac complet. Dar nu pot spune întotdeauna tare ce am de spus  fiindcă vorba răneşte, arde, sau vorba poate fi o bomba care să explodeze şi să mă distrugă cu totul. Dar trebuie să vorbesc mai departe, îmi trebuie acest ventil, această supapă de presiune. Și atunci stau de vorbă. De vorbă cu umbra mea.