Definiție

Un tip pe care îl cunosc de mult timp și care a fost medic o grămadă de ani, avea o definiție a medicinei   care-mi trece din când în când prin minte: „Medicina…”, zicea el  „…este un amestec de știință, artă și șarlatanie care oscilează permanent între incertitudine și ilegalitate”. Da, da. Parcă aud o mulțime de medici jigniți și furioși care mă înjură pentru vorbele astea, dar nu eu le-am spus ci un confrate de-al lor care a lucrat patruzeci de ani într-un spital, a dat toate examenele de la primul până la primariat și s-a sculat aproape în fiecare noapte să se ducă la vreo urgență. Așa că poate un pic știe el ce vorbește. Dar tipul e glumeț, poate a zis-o doar în glumă

     Dar să revenim la definiție. Dacă o să vă gândiți mai bine și o să analizați definiția cuvânt cu cuvânt, poate că un pic de adevăr e în ea. Știință? Categoric e. Artă? Mmmmda. Dacă te uiți la televizor și vezi câte nasuri, câte buze și câți sâni au sculptat medicii, trebuie să recunoaștem că sunt artiști. Uneori din nimic o Afrodită. Uneori abstracți, dar artiști. Peste următorul cuvânt trecem. Incertitudine? Nimeni nu poate zice cu mâna pe inimă că știe precis întotdeauna ce are pacientul, nu-i așa? Ilegalitateeee… mmmm, ce să zic? Nu cred…poate puțin…câteodată…Nu. Sărim și peste asta.

     Medicina e o meserie nobilă. Nu fac nicio ironie. Cine se joacă cu viața omului ăla trebuie că e mai ceva decât ceilalți. Mai toți. Pe ici, pe colo mai e și câte o oaie neagră. Mai e câte unul care se joacă numai dacă primește întâi regulile jocului într-un plic. Cu cât mai multe reguli, cu atât mai repede începe jocul. Dar aste e doar din auzite. Nu cred că e adevărat. Cum ar putea unul care a jurat după Hipocrate, citez: „nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie” să facă chestii din astea? Nu, chiar nu cred.

     Adevărul e că medicul are o înfățișare cu totul aparte. În halatul lui alb, scrobit, cu stetoscopul la gât, îl vezi plimbându-se ca un zeu pe coridoarele spitalului și te apucă, așa, o senzație de admirație amestecată cu frică. Arată bine, măreț, dar dacă nu te vede și te lasă să aștepți vreo două ore cu durerea ta de șale? Îl urmărești cu privirea plină de speranță și asculți cum vorbește cu câte unul: dragă, analizele matale nu sunt gata, vino mâine. Dacă nu-s gata nici ale mele? N-am curajul să-l întreb, dacă se supără pe mine că-l deranjez și nu mă mai consultă?

     Cred că mi-ar fi plăcut să fiu medic. Cu atâta aparatură cât au acum, nici ei nu sunt foarte departe de ce fac eu. Tot felul de diagrame de interpretat, curenți care trec încolo și încoace, tot felul de unde. Poate m-aș descurca. Cel puțin tehnic. Dar am senzația că nu e numai asta, cred că treaba e mult mai complicată. Cândva, demult, l-am auzit pe tipul cu definiția discutând cu un coleg de-al lui. Discutau foarte înflăcărat, aproape se certau, care are dreptate. Unul zicea una, celălalt zicea alta și la un moment dat, când am prins o pauză în discuția lor, am întrebat nevinovat: „Și? L-ați vindecat?”. La care mi-au răspuns la unison că pacientul a murit, ei discutau de fapt doar „cazul”. Am rămas ca trăznit. Cazul? Era un om, nu un caz. Și nu m-am putut abține să nu le arăt disprețul meu profund. Au zis că în principiu am eu dreptate, dar dacă ar pune la suflet fiecare bolnav, fiecare nereușită, n-ar dura mult până ar ajunge și ei la balamuc, așa că au trebuit să se obișnuiască și cu asta. Într-un fel i-am înțeles, în altul nu prea. Nu e plăcut să fii pacient dar nici medic nu e chiar un vis câteodată.  

     Desigur că pentru pacient totul e negru, complicat, mai rău ca lui nu-i poate merge nimănui. Dar pentru doctor e de multe ori banal. Într-o noapte, tot tipul cu definiția m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el la spital să asistăm la o operație. A zis că a făcut pariu cu chirurgul asupra diagnosticului și acum pacientul, de fapt o pacientă va fi operată. În inconștiența mea și cu curiozitatea tinerească m-am dus. Am stat pe un podium și m-am uitat cum o trupă de chirurgi bine dispuși făceau glume (nu chiar bune de spus la o mănăstire de maici) si cum asistentele se mișcau cu mare precizie și, în timp ce eu credeam că e doar „încălzirea” pentru operație, am văzut că pacienta era incizată și ei căutau ceva în corpul ei. Credeți-mă că m-a apucat groaza. Eu am crezut că chirurgii ăștia vor face un fel de ședință și pe urmă, cu toată morga și seriozitatea se vor concentra să facă, cu teamă, prima incizie. Da de unde. Ei tăiau și râdeau, vorbeau despre orice numai despre pacientă nu. După o oră, pacienta era cusută și dusă afară. Parcă ar fi reparat un motor. Ciudată speță de oameni sunt și medicii ăștia.

     L-am întrebat o dată pe un medic care sunt cei mai răi pacienți. Ăia deștepți sau ăia proști? Mi-a zis că cei mai răi sunt ăia autodidacți. Ăia care sunt convinși că  știu ce au și vin de fapt la doctor ca el să confirme ceea ce ei știu deja de mult. Mai ales acum, cu internetul, e o catastrofă. Cu toate că uneori nu e rău să afli, după ce conform cercetărilor amănunțite în internet ai mai avea cam două săptămâni de trăit, că ai de fapt o simplă gripă care se va vindeca în mai puțin de una. În ipoteza că medicul a avut dreptate bineînțeles. Ce, s-a uitat el ca și tine atâta timp în internet ca să-ți cunoască toate simptomele?

      Exista diverse tipuri de medici. Unii sunt foarte conciși și la subiect, discută cu tine doar strictul necesar, pe urmă îți scriu niște pilule și gata. Alții sunt simpatici, vorbesc cu tine o jumătate de oră de-ți pare rău că pleci de la ei. Iar dacă intri într-o sală de așteptare în care o grămadă de doamne în vârstă care se cunosc discută vesele și foarte bine dispuse una cu alta, atunci poți să fii sigur că medicul e din categoria din urmă și doamnele paciente vin cu atâta plăcere și atât de des la el, ca și când s-ar duce la teatru. Mai ales dacă mai e și tânăr și arătos.

     De mult, când eram elev, am vrut să mă fac medic. Acum (și asta este povestea oficială pe care o spun tuturor când vine vorba)  povestesc că m-am considerat necopt pentru o meserie așa de serioasă și nu suficient de conștient ca să mă joc cu viața oamenilor, de aia nu m-am făcut. Ca urmare, în loc de oameni, repar (sau stric) motoare și motorașe care nu comentează nimic, nu se vaită, nu reclamă, într-un cuvânt sunt niște pacienți ideali. De atâtea ori am povestit versiunea asta încât o cred și eu, dar foarte convins că e adevărată totuși nu sunt. Bănuiesc mai degrabă că eram prea leneș ca să învăț pe dinafară toate oasele și oscioarele. De aceea, poate, cu trecerea timpului am început să am din ce în ce mai mult respect față de medici. Șase ani de facultate… secundariat… primariat… și pe urmă o grămadă de cursuri. Vai de capul lor. Ușor nu le-o fi, cred. Cum e să fii medic n-o s-o aflu niciodată. Dacă n-aș fi fost așa de leneș și aș fi învățat toate oasele și oscioarele, poate aș fi aflat. Așa vorbesc doar cu motorașele.

     Tipul ăla de care vă povesteam că-l cunosc, a făcut școala foarte, foarte demult. Pe atunci nu existau aparate complicate. Computer tomograf? Ecografie? Nici poveste. Doar stetoscop și câte un aparat de radiografiat care iradia mai ceva decât Cernobîlul. Cum or fi putut trata pe atunci bolnavii? Cum de n-a pierit omenirea? El zice că pe ei i-a învățat profesorul să asculte, să miroase, să palpeze și cu asta făceau un rebus și ghiceau ce boală e. Eu cred că totul e doar o poveste, nu-mi vine să cred.

 ***   Inapoi la cuprins

 Definitie

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .