"E timpul să închizi ochii şi să-ţi amintești de Crăciunul copilăriei tale. E timpul să-ţi aminteşti cum stăteai cu nasul lipit de geam încercând să-l vezi pe Moş Crăciun."  

Sărbatori fericite !

Din nou Crăciun

     Moș Crăciun cu plete dalbe,

     Pe la noi dacă mai vii,

     Să-mi aduci un pom cu globuri

     Și un sac cu jucării!

…ultimele două versuri nu le-am mai ținut minte așa că le-am pus de la mine. Nu te poți aștepta de la un copil de șapte ani să țină minte chestii din astea neesențiale. Există, dacă mă refer la  Crăciun, un milion de alte lucruri mai importante decât o poezioară.

     Crăciunul. La șapte ani, cuvântul ăsta are ceva magic. Înțelesul lui real e așa de neinteresant la vârsta asta încât habar n-am care este. Bunică-mea mi-a povestit ceva din Biblie dar n-am prea fost atent.

     Crăciunul e un amestec de mirosuri de zăpadă, de cozonac scos proaspăt din cuptor, de brad proaspăt tăiat, miros de vacanță, de cârnați afumați, sarmale și câte și mai câte. Crăciunul nu e o zi, o dată, ci e o perioadă fericită de timp care durează vreo două, trei săptămâni. În fiecare an. Mai ales dacă ești copil.    

     Dar s-o luam pe îndelete. Crăciunul nu vine deodată ci desfășurarea lui e treptată, vine încetul cu încetul, întâi ca o idee îndepărtată, pe urmă legat de vacanța de iarnă, de zăpadă, de săniuș. Și de cadouri, bineînțeles. Se anunță încă din timpul școlii, amestecat întâi printre planurile de vacanță. Unde faci Crăciunul ? Mergi la bunici la țară? A, stai acasă în oraș. Pe urmă încep  poveștile cu ce-ți aduce Moșul, planuri, vise, speranțe. Dar există „Moșul” ? Da de unde. Ce, ești copil de țâță să crezi în asta? Cum să nu existe? Păi cine pune cadourile sub pom? Băi, ce prost ești. Pai ai tăi le pun. Hm! Chiar? Nesiguranță, neîncredere, derută.

     Cu trei săptămâni înainte de Crăciun, bunicii mei cumpărau în piață, joia, un porc. Nici prea mic, nici prea mare. Îl băgau în cocina din gradină care în restul anului stătea goală și începeau să-l alinte cu tot felul de bunătăți porcești pe care le fierbeau împreună într-un cazan care și el era folosit doar cu ocazia asta: cartofi, dovleci și ce se mai găsea. Și până să fiarbă toate astea împreună, purcelul primea o doză mare de porumb proaspăt desfăcut de pe știuleți. Când erau toate fierte, i le turnau în vălău și el se repezea la mâncare și parcă în fiecare zi se rotunjea văzând cu ochii. Bunicul spunea că dacă-l hrănești așa vreo două săptămâni carnea e mai gustoasă. Nu știu, dar trebuie să fie adevărat, prea o spunea serios.

     Când îi venea sorocul și-i suna ceasul, vreo săptămână înainte de Crăciun, se pregăteau în curte masa de lemn, un soi de cuier special și o covată mare și ea tot din lemn. Se făcea focul  în cuptorul de gătit vechi care tot anul stătea nefolosit, se puneau oalele mari cu apă la fiert și ibricul cu țuică fiartă cu zahar și boabe de piper întregi și se aștepta să vină măcelarul, un pensionar vesel și priceput, prieten de-al bunicilor care cred că tăiase cu bunicul împreuna porcii de când erau ei doi flăcăi. De abia se lumina, că și venea. Eu eram deja demult sculat, îmbrăcat gros și super excitat așteptând evenimentul anului. Cu ocazia asta primeam în stăpânire un briceguț mititel cu prăsele sidefii verzi, cu care greu s-ar fi putut tăia ceva, dar trebuia și eu să particip la toată aventura asta înarmat cu un cuțit. Eram doar ajutorul măcelarului.

     La înjunghiat n-am participat niciodată. Nu numai că nu m-au lăsat, dar în mine se băteau curiozitatea cu mila și frica, milă pentru porcul căruia îi aruncasem timp de două săptămâni grăunțe de porumb în fiecare zi, porc care primise chiar și un nume de la mine și cu care parcă deja aveam un soi de legătură sufletească. Plus că guițatul lui disperat îmi sfredelea creierul, oricât de tare mi-aș fi înfundat  degetele în urechi. Și-mi era și frică să nu scape cumva și să se răzbune pe mine că am acceptat să las să-l facă cârnați. După aia, totul se desfășura după un ritual clar, fiecare știa ce să facă. Porcul mort era trântit la îmbăiat în covată, se turna apă clocotită peste el și cu un soi de pâlnie de tablă îl rădeau de tot părul până ajungea să fie roz și spân ca un funduleț de copil. După asta îl atârnau de picioarele din spate cu capul în jos pe cuierul mare de lemn și măcelarul, cu mișcări repezi și dibace, îl despica exact în două. Mă rog, mai departe nu vreau să fac un manual de tăierea porcului într-un orășel din Banat așa că trec peste fazele neesențiale și ajung la faza cea mai plăcută pentru mine, când porcul era deja pe masă și, cu briceguțul meu, la îndemnul bunicii, tăiam cu greu câte o bucățică de carne de unde-mi spunea ea că e mai bună, bunicul se făcea că mă ceartă, că nu-i voie să facă ce fac, dar vedeam eu că mustăcește și el, bucățica aia mică de carne o puneam pe plita încinsă și în viața mea n-am mâncat o carne mai gustoasă ca aia, chiar și când o lăsam cam multișor și era puțin cam prea neagră. Și uite așa, până seara, se tranșa, se fierbeau în căldarea pe pirostii măruntaiele, se măcina carnea pentru cârnați, se făceau mezelurile, se topea untura, se săra slănina. Și se bea țuică fiartă. Cine avea voie. La sfârșitul zilei curtea era din nou curată, totul spălat, doar mirosul persistent de măruntaie fierte, de grăsime topită și de țuică fiartă mai poposea vreo câteva zile, amestecat cu mirosul de fum din afumătoarea din curte unde se lăfăiau dolofani cârnații, toba și șuncile.

     Cândva începea discuția: ce să-ți aducă Moș Crăciun? Dorințe aș fi avut eu multe dar nu eram sigur dacă ar putea el, Moșul, să mi le îndeplinească pe toate, așa că trebuia să gândesc matur care să fie cea mai importantă. Dacă e numai una, măcar să fie cea mai bună. Pe urmă apărea în curte bradul. Pus în cruce, aștepta să-i vină momentul să intre la căldurică în cameră. Cu vreo două zile înainte apăreau bomboanele de pom, la început din zahăr, cândva din ciocolată, podoabele de pom ieșeau de pe undeva, numai mama știa de unde și într-o veselă muncă colectivă, le legam pe toate cu ață „ca să le aibă Moșul la îndemână când o veni să aranjeze pomul”.

     Între timp casa se umplea de mirosuri de prăjituri, se cocea îndrăcit, peste tot erau cutii cu prăjiturele și cozonaci cu mac și nucă, mai furam câte vreuna, se făceau că se supără, dar așa furate aveau parcă un gust mai bun. Și așa până în dimineața de ajun când veneau colindătorii. Atunci dormeam la bunici în cameră, pe masa de lângă geam erau deja pregătite coșulețe cu mere, cu nuci, cu prăjituri și un teanc de bancnote noi de câte un leu, pentru colindători. După ce treceau așa, vreo patru, cinci ture, se linișteau și adormeam din nou.

     În după amiaza dinainte de seara de ajun, ne lua câte cineva și ne ducea pe cine știe unde, numai să nu fim acasă. Noroc că iarna se face seara repede, că altfel programul ăsta ar fi fost mult prea lung. Oricum era lung, fiindcă curiozitatea și nerăbdarea ajungeau în după amiaza asta la cele mai înalte cote. Aproape că explodau. Când, la ora prestabilita, Moșul trebuia că-și făcuse deja treaba, ne întorceam și noi acasă și cu o lingură într-o ceașcă, fiindcă clopoțel n-aveam, se anunța că „Moșul tocmai a plecat, păcat că n-ați venit un minut mai repede…”. Asta nu era așa de interesant, interesant era ce era sub pom. Nu era greu să ochim imediat ce era pentru noi, având în vedere că tata primea alternativ papuci de casă sau pijama, mama ceva pentru gospodărie, bunica la fel iar bunicul, sărmanul, an de an un panel cu ceapă și cartofi fiindcă nu fusese cuminte.

     În noaptea aia dormeam fericit cu cadoul sub pernă sau lângă pat, probabil că mă trezeam noaptea și-l pipăiam ușor să vad dacă nu cumva cineva mi-l luase și pe urmă adormeam liniștit mai departe.

     Pe urmă mâncare, mâncare, mâncare. Cândva erau toți sătui și în restul vacanței doar dormit și mers la săniuș pe dâmbul de lângă râu sau pe dealurile din jur. Nu ne era nici frig, nici foame. Cred că dacă ne-ar fi luat cineva hainele de iarnă, n-am fi avut nici o problemă să ieșim la săniuș numai în pantaloni scurți și sandale. Viața era minunată.

     Și așa trecea Crăciunul, așa trecea vacanța și începea iarăși școala. Și-l uitam  pe Moș Crăciun până la anul următor și dacă aveam noroc, mai așteptam și în anul următor să vina. Dacă nu, atunci aflam cu tristețe că ne-au păcălit și treceam în rândul copiilor mari.

***  Inapoi la cuprins

Din nou Craciun

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .