"Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână."
(Alfred de Musset)
Doar o poveste
Probabil că mulți n-o să priceapă prea bine ce o să povestesc aici. Norocoșii. Mulți o să se regăsească însă mai mult sau mai puțin. Și cu cât sufletul lor e mai larg, cu atât o să înțeleagă mai bine. O să regăsească bucuria și tristețea, speranța și deznădejdea, înălțarea și prăbușirea, înmănuncheate într-o legătură de nedespărțit. Fiindcă viața e complicată, mai ales când treci prin acea stare pe care o numim rece și foarte didactic adolescență. Îi spun stare fiindcă a-i spune vârstă ar fi doar să numim un pasaj de viață ca oricare altul și e păcat fiindcă e mult prea complexă și frumoasă pentru asta. E o stare în care totul se amestecă, în care un copil deștept face atâtea prostii încât aduce la disperare o familie întreagă și e uneori atât de disperat încât e țintuit locului fără orientare, încotro s-o ia, ce să mai facă. E o stare în care un lucru mărunt poate crea un munte de fericire sau un abis de tristețe, când jocul minții e stabilit de un corp necopt încă, de câteva micrograme de substanțe chimice care se revarsă necontrolate în el. E o stare în care totul din tine încearcă să învețe, creier, trup, o stare când te uiți în jur și cauți. Ce cauți, pe cine cauți nu are importanță. Căutarea e scopul. Și când ai găsit ce n-ai căutat, îl arunci pur și simplu ca neinteresant și cauți altceva. Mereu altceva.
Când ești adolescent, ești un copil care nu mai e copil și un adult care nu e încă adult. Ești la granița între inconștient și conștient, între a te îndoi și a crede. La granița în care poți să crezi orice, chiar și atunci când cei doi ochi ai tăi, cu privirea încă limpede, văd altceva fiindcă acum, la tine, ochii cu care vezi sunt alți ochi, sunt ochii minții. Și crezi orice fiindcă creierul tău vede acum cu ochii ăștia, ochii ăștia care văd Fata Morgana într-o fată pentru care prietenii se miră ce ți-a plăcut la ea. Dar tu te lupți cu ei, cu ironia lor, te lupți pentru fata asta ca și când ar fi unica ființă de pe lume care ar avea importanță pentru tine. Ești orb, o ceață ți se pune în fața ochilor tăi tineri și din spatele lor, cei ai minții văd zeița perfectă a cărei ochi te privesc galeș. Și nicio clipă nu te îndoiești că ce simți tu pentru ea nu simte și ea pentru tine. Nu ești prost, nu e vina ta. Așa e și nu poți să faci nimic.
E un joc, o încercare firavă care pornește dintr-o întâmplare fără sens, dintr-un cuvânt, dintr-un zâmbet. Dintr-o atingere fugară pe care ți-o aduci aminte și după zeci de ani, ea, una singură între atâtea mii de atingeri fugare. E un joc intens, care îți ocupă totul, mintea, sufletul, timpul care devine prea lung în așteptarea de a o vedea din nou, iarăși și iarăși, ca o dorință dureroasă, ca o obsesie minunată. Iar dacă ai noroc, jocul devine un joc în doi, dacă nu, toată tristețea lumii coboară concentrată asupra persoanei tale singure și amărâte și încerci să-ți explici de ce, de ce alții au norocul pe care tu nu-l poți avea. Și nu găsești nici un răspuns. La asta nu găsești.
Dar poate ca odată o să găsești, o s-o găsești, o să vă găsiți amândoi și-atunci înveți să cunoști fericirea. Nu în cuvinte, nu în vorbe. În priviri și atingeri, în tachinări, în certuri ce se încheie cu împăcări duioase. În lacrimi amare și dulci totodată, În promisiunile tăcute, nespuse ale veșniciei împreună. Ale veșniciei împreună. Ce înseamnă o veșnicie în jocul ăsta? Cine face regulile? Nu există reguli, nu există siguranță. E un joc al hazardului pe care nici unul nu-l poate domina. Nici unul nu-l poate controla fiindcă nici unul nu știe ce factori ascunși îneacă simțurile noastre, ce schimbări se pot petrece, ce persoane apar de undeva și se bagă în calea promisei veșnicii. Și-o rupe, o zdrențuiește fără milă poate inconștient, poate victorios în izbânda lui și trage în urma lui ce pentru tine a fost totul. Și dispar. Dispar împreună, ea fără să se uite măcar în urmă, sau poate doar un pic, nehotărâtă să schițeze un mic gest de bun rămas sau nu, poate cu o fărâmă de tristețe fiindcă totuși a fost cândva frumos, poate un pic conștientă că lasă în urma ei un munte de durere, de lacrimi neplânse, de pustie sufletească. Poate. Dar pleacă. Poate că promisiunile noului viitor o rup de trecut, de amintiri, de tot. Poate în viitorul ei nu mai rămâne nici măcar un locșor în gândurile ei pentru tine. Poate. N-o s-o afli niciodată.
Îți lingi rănile așa cum un câine bătut și le linge și cazi în apatia haosului sufletesc, singur cu gândurile și speranțele tale, speranțe că a fost o greșeală, că nu poate fi așa, speranțe că o să-și dea seama că a greșit, dar astea-s numai amăgiri deșarte. O știi și tu.
Îți lași timp, mult timp ca să te gândești la toate. Să le cerni pe toate prin sita amintirilor și atunci descoperi semne pe care nu le-ai văzut sau n-ai vrut să le vezi și descoperi cu uimire că ai știut deja de mai mult timp ceva. Nu știi precis, nu știi precis ce anume ai știut, dar ai simțit că în spatele tău se joacă un joc de la care tu ești exclus. Acum realizezi câte vorbe ocolitoare au fost, câte întrebări la care n-ai primit răspuns.
Ți-e ciudă acum pe tine însuți nu că ai fost credul, nu că ai fost prost, ți-e ciudă că n-ai avut puterea să întrebi direct, fără ocolișuri. Acum îți vin în minte scene și vorbe și ți-e rușine de tine însuți fiindcă acum știi, știi precis că ai primit înainte de sfârșit niște vorbe bune din milă, niște gesturi ca să te liniștească. Atunci n-ai știut. Ai simțit doar că ceva nu e ca până atunci dar în deruta simțurilor n-ai putut gândi rațional. Te-ai lăsat tratat, fără să știi, ca unul care are o boală grava și nu i se spune ca să-l menajeze. Ca pe un bolnav incurabil, dacă iubirea e o boală.
Ți-ai pus un milion de întrebări. Te-ai învinuit pentru ce-ai făcut sau n-ai făcut încercând să cauți cauza adevărată, palpabilă, materială. Niciodată nu ți-a trecut prin minte că n-ai fost vinovat, nimeni n-a fost vinovat. Oamenii se schimbă, gusturile se schimbă, interesele se schimbă. Dar din păcate se schimbă doar dintr-o parte. Putea să se schimbe din cealaltă. Întotdeauna există unul care pierde. Întotdeauna există unul care câștigă.
Cândva înțelegi că nu mai e nimic de făcut, nimic de spus. Atunci când trei scrisori la rând rămân fără răspuns, atunci ai deja răspunsul. Rămâne doar lupta cu tine însuți, lupta să nu mai scrii și a patra scrisoare, lupta să îți păstrezi demnitatea cât de cât și să spui „stop”. Să pui un punct și s-o iei de la capăt.
Dar timpul trece, timpul care închide rănile și ne face să uităm. Și cândva, cu minte rece, începi să te gândești altfel la tot ce-a fost. Nu-i dai nicio vină. Nu putea face altfel. Legile iubirii care sunt valabile pentru tine au fost valabile și pentru ea, nu se putea opune. Așa e uneori. Fericirea unuia aduce tristețea celuilalt, bucuria aduce durerea. Nu poți s-o ierți fiindcă nu e nimic de iertat, așa a fost să fie. Cu mintea rece gândești fără vreo urmă pătimașă. Îți aduci aminte de unele lucruri frumoase așa cum îți aduci aminte de o floare minunată. Ce n-a fost frumos, ai uitat de mult timp, de ce-ar trebui să ții minte? Și așa, din muntele de amintiri rămâne o poveste idealizată pe care ți-o povestești câteodată. Povestea unor ani frumoși, a unor clipe frumoase.
Asta n-a fost povestea mea sau a ta, a fost a multor mii de alții care au trăit-o. Unii au învățat prin ea să urască, unii au învățat prin ea să nu mai creadă în iubire, pentru unii a fost o lecție din care au ieșit mai puternici. Da, știu, am spus la început că cine n-o să priceapă povestea asta e norocos. Că n-a trecut prin asta, că n-a cunoscut chinurile iubirii. Dar acum, ca am povestit-o, încep să mă îndoiesc că este.
*** Inapoi la cuprins
Doar o poveste
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .