Eu n-am fost Chopin

     Cariera mea muzicală a început cu stângul. Buna mea mamă, în ambiția ei ca eu să devin cineva, a hotărât că talentul meu muzical e suficient ca să ajung, dacă nu un al doilea Chopin, măcar să câștig vreun premiu regional sau măcar să dau vreun concert la Casa de Cultură a orașului. Ca urmare, fără să-mi ceară părerea, m-a înscris la școala de muzică și, fiindcă asta n-ar ajunge ca să devin destul de repede celebru, m-a dat și la Tante Melita, cea mai, cea mai profesoară de pian din oraș. Cine respecta talentul copilului lui în oraș, ei, atunci aranja cumva, fiindcă fără relații săraca Tante Melita nu mai avea nici o clipă liberă, aranja cu cineva care avea pe cineva ca să se găsească o clipă și pentru odrasla lui. Am avut ghinion. Tante Melita a găsit o nișă pentru mine, așa că în afară de școala de muzică, am luat timp de 4 (patru) ani  ore de pian particulare de la Tante Melita.

     La școala de muzica a fost destul de plăcut. Aveam două feluri de lecții: teorie muzicală, la care nu trebuia să înveți fiindcă era oarecum voluntară, nu se dădeau note, ca urmare n-am învățat nimic. A doua erau lecțiile de pian, mai bine zis de pianină, instrument plasat pe undeva într-o sală de clasă unde dimineața se țineau ore normale și pianul era încuiat cu cheia si după amiază, în sala goală, diferiți neneorociți ca și mine se chinuiau să învețe notele muzicale  și să le transpună în armonii plăcute urechilor, îndeletnicire care în general era așa de nereușită încât bieții profesori de muzică erau în pragul colapsului nervos. Nu a fost cazul meu. Eu am primit o profesoară minunată. Nu cum preda lecțiile  de pian ci arăta minunat, asta am observat chiar și eu, un pici de șapte ani. Eram îndrăgostit de ea. Doamna profesoară, de fapt o domnișoară profesoară, era ieșită proaspăt din școala de muzică, venită dintr-un oraș mare când soarta nemiloasă a hotărât să ajungă o biată profesoară de pian într-un mic orășel de provincie, într-o scoală de muzică care își ținea orele după amiază într-o sală de clasă goală, profesoara unui total neinteresat de acest instrument, adică profesoara mea. Nu că s-ar fi omorât prea tare. După prima lecție cred că și-a dat seama că eram un caz pierdut pentru orice filarmonică celebră sau nu și a hotărât să nu-și bată capul cu mine în activitatea pianistică ci să ne întreținem prietenește jumătate din timp despre ce mai e nou pe la școală, ce-mi place să învăț, ce e mama, ce e tata și așa mai depare. După vreo câteva ore de activitate muzicală, eu eram foarte încântat de lecțiile de pian și mă duceam cu plăcere la ele. Mai ales că tot din două în două ședințe muzicale, domnișoara primea vizita unui tânăr chipeș, așa că primeam de la el pentru timpul cât stătea acolo un minunat pix metalic, primul pix pe care l-am văzut în viața mea, domnișoara rupea o foaie dintr-un caiet cu linii de portativ și mă punea în prima bancă unde aveam voie să desenez ce voiam în timp ce ea, împreună cu prietenul, în ultima bancă habar n-am ce făceau.

     La sfârșitul anului era un fel de mini concert de terminare de an cu public, adică părinții și bunicii, unde fiecare trebuia să-și etaleze talentele și ce a învățat. Și pentru că timpul era limitat, ăi mai mici erau puși doi câte doi, adică să cânte la patru mâini, ca să dureze mai puțin. Așa am nimerit eu cu o fată foarte veselă și aiurită, cu care mă înțelegeam de minune în toate în afară de muzică.Trebuie să adaug aici în paranteză că ea a ajuns între timp pianistă, deci pot să mă laud că și-a început cariera muzicală plină de succes cu un mic concert la patru mâini împreună cu mine, desenator cu pixul pe hârtii din caietul de muzică. Dar pe atunci nici ea nici eu nu știam ce vom deveni, așa că până una alta, mai cu bunul, mai cu răul, am învățat bucata muzicală, destul de scurtă de altfel și în ziua ”concertului” amândoi, frumos îmbracați, ea în rochița înflorată și eu într-un costumaș alb cu pantaloni scurți, am început să ne jucam de-a prinselea prin sala mare unde se ținea evenimentul, sală care, din nefericire, avea podelele date cu motorină, că așa era pe vremea aia și tot din nefericire, am alunecat și m-am întins pe jos pe podea, așa că de la ciorapii trei-sferturi albi până la tricoul fost imaculat, urmele negricioase si mirosul de motorină erau mai mult decât evidente. Nimic de făcut, nu mai era timp să le schimb, tocmai ne venea rândul  să ne producem, așa că ne-am desincronizat de toată minunea timp de câteva minute, îmbătați de miasma de motorină ce emana din hainuțele mele albe. Foste albe.

     Cu asta activitatea mea la școala de muzică a luat sfârșit. Concubinajul acesta bilateral avantajos între mine si domnișoara profesoară s-a terminat, mai ales că și școala și Tante Melita erau cam mult pentru un baiețel ocupat totuși cu învățatul, în cazul în care rezultatele muzicale nu ar da roade.

     Asta nu înseamna că pianistica mea carieră în devenire a fost stopată. Nu. Tante Melita era total contrarul tinerei domnișoare. Tante Melita era o doamnă în vârstă, rigidă, care toata viața a iubit muzica, alergică la orice notă pe alături, dușmana oricărui falset. Locuia într-o casă mare și frumoasă. Când intrai în camera cu pianul, pianul negru cu coadă, nu o nenorocită de pianină, ocupa un sfert din camera cu mobile din abanos pe care cristalele și argintăria strălucitoare îți luau ochii. Tante Melita se putea lăuda cu o duzină de elevi minunați care au luat ore de la ea ani de zile și nu pierdea nicio ocazie să-i dea exemplu. Mai ales că între ei era și soră-mea mai mare care reușea să cânte la prima vedere partituri muzicale complicate pe care eu nici în vis nu le-aș fi putut descifra. Mi-o dădea exemplu fiindcă Tante Melita, care mă considera un tânăr talentat și cu simț muzical, mă considera în același timp și un leneș care nu numai că nu exersa acasă nimic, dar părea că nu are nici cel mai mic interes în a învăța instrumentul acesta nobil, cea mai minunata activitate de pe lume. După părerea ei.

     Tante Meliata stătea țeapănă lângă mine și urmărea cu nerăbdare cu bățul ei lustruit de ani notele de pe partitura pentru care eu nu găseam corespodentul pe claviatură. Era așa de nerăbdătoare și nervoasă încât, dacă n-ar fi fost crescută la internat și educată în cele mai bune maniere posibile, probabil că m-ar fi pocnt cu bățul peste degete. Dar, tot respectul. A rezistat. A rezistat patru ani întregi cu mine. Săraca.

     Fiecare dintre noi aveam un caiet în care Tante Melita scria ce să exersăm pe data viitoare și după fiecare lecție primeam o notă. Notele erau: „10”, „10 f. bine”, „10 f.f. bine” si „10 excelent”.  Eu am avut 7 (sapte). Am fost un exemplar pe care sunt sigur că Tante Melita nu l-a regretat.

     Niciodată n-am reușit să cânt după note, în schimb am putut, chiar și cu ochii închiși să cânt la pian după ureche. Și acum mai pot. Surioara mea, care a avut timp de unsprezece ani de zile doar „10 excelent”, nu.

***  Inapoi la cuprins

 Eu n-am fost Chopin

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .