"Studentul iese de la examenul de Socialism Științific:
- Ura, am scăpat!
- Cât ai luat?
- Patru.
- Atunci de ce te bucuri?
- Bine că nu m-au arestat!"
(Anonim)
Examen la socialism științific
De fapt titlul acestei povestiri ar trebui să fie așa: Cum am trecut eu examenul la socialism științific, dar fiindcă e prea lung pentru un titlu, l-am scurtat un pic.
Ca să înțelegeți mai bine această povestire, trebuie să vă introduc un pic în atmosfera anilor când la Politehnică, la fel ca peste tot în universități, cândva trebuia să treci un examen la socialism științific, materie la fel de importantă pentru un inginer ca și matematica, fizica sau organele de mașini. Așadar, imaginați-vă un amfiteatru foarte mare în care o sută cincizeci de studenți, nerăbdători să se instruiască în ale socialismului, așteptau plictisiți să înceapă cursul de două ore, predat de domnul profesor, pe atunci tovarășul profesor I. În forfota de dinainte de începere, o parte din studenții prezenți și toți erau prezenți, altfel dădeau de dracul, căscau iar cealalată parte se pregătea să ia notițe într-un mod destul de original: având în vedere că era îngrozitor de greu să stai de fiecare dată treaz și concentrat în a lua notițe timp de două ore la această materie, doi câte doi, făceau câte o mică asociație bilateral avantajoasă, unul scria prima oră de curs cu indigo pentru amândoi, ora a doua celălalt. De dormit evident că nu puteai să dormi fiindcă tovarășul domn, sau domnul tovarăș profesor era o persoană foarte vigilentă în a detecta pe cel care nu lua notițe așa cum dumnealui ni le dicta, astfel încât persoana hai să-i zicem pasivă, adică cea care nu lua notițele cu indigo, trebuia să mimeze că face asta, desenând întreaga ora romburi sau cercuri hașurate, flori, capete de animale, care cum îl ajuta talentul. Metoda aceasta de a lua cursuri s-a dovedit foarte eficientă de-a lungul generațiilor, a fost transmisă din generație în generație după modelul din tată în fiu și astfel a ajuns la mine, care stăteam de data asta pe post de cursant pasiv, în timp ce colegul și prietenul meu scria cu sârg notițele cursului pentru amândoi.
Nu-mi aduc aminte ce desenam, dacă erau romburi sau cercuri dar s-a întâmplat ceva extrem de curios și periculos. Fiind participant pasiv, habar n-aveam și de altfel nici nu mă interesa ce se întâmplă în sală. Nici până în ziua de azi nu știu ce s-a întâmplat precis, presupun că tovarășul I a spus vreo glumă, ceea ce nu prea îmi vine totuși să cred, o fi fost el în viața lui privată glumeț, dar la curs e greu de imaginat că a făcut în cariera lui vreun banc, ori a zis ceva anapoda și au început toți în sală să râdă, lucru puțin veridic, îmi vine greu a crede că vreunul a avut curajul să râdă de profesor. Fapt e că toată lumea a început să râdă și cum se întâmplă în mod normal, am râs și eu ca prostul, ca să zic așa, fără să știu de ce. Asta n-ar fi fost nimic, dar în totala mea absență mentală la curs, n-am observat că ceilalți au încetat să râdă, așa ca eu am rămas singurul cu un zâmbet pe figura mea fericită că nu trebuia să scriu eu, ci colegul. Am fost trezit brusc și brutal la realitate de scurta poruncă în liniștea de mormânt ce s-a lăsat în sală: „ieși afară !”. Ca în bancurile cu tâmpiți, m-am uitat și eu în jur să vad pe cine scoate afară și spre surprinderea mea, plimbărețul trebuia să fiu chiar eu. N-am comentat, cu tovarășul I nu era sănătos să parlamentezi, așa că am ieșit din sală, total derutat de ce oi fi făcut așa de grav. În pauză, l-am abordat și mi-am cerut scuze pentru ce habar n-aveam că făcusem iar el m-a asigurat că la examenul lui nu voi trece niciodată. Asta este, mă și vedeam deja repetent, mă gândeam la ce politehnică din țară m-aș putea transfera și așa mai departe.
Examenul era în sesiunea din vară. Am învățat papagalicește, fără să înțeleg mai nimic din socialism și cu groaza în suflet și cu speranța iluzorie că o fi uitat de mine, m-am prezentat la examenul oral. Am tras biletul, trei subiecte pe care le știam ca pe poezie. M-a ascultat la primul subiect și când m-am oprit, că mai departe în curs nu mai scria nimic, mi-a făcut semn să continui. Degeaba i-am spus că atâta era în cursul dumnealui, a zis ca cursul dă numai direcția, că trebuie să dezvolt subiectul de la mine. Exclus. Mai mult de atât nu puteam da, așa că am trecut la subiectele doi și trei la care chestia cu dezvoltarea subiectului s-a repetat și mi-a spus că ne vedem la toamnă, dar să nu-mi fac nici o iluzie. Nu-mi făceam, momentan mintea mea măcina o explicație plauzibilă pentru ai mei acasă, cum să-i pregătesc că băiatul lor o să rămână repetent din cauza socialismului științific.
În vara aia n-am mai învățat nimic în plus, mă făceam numai de ochii familiei, pentru mine rezultatul era mai mult decât clar: repetent.
În ziua examenului, grupa noastră era programată după amiază fiindcă dimineața era o alta grupă de restanțieri, cred că un sfert de an erau pe toamnă, atâta doar că ei măcar mai aveau o șansă să treacă, eu nu. Un prieten de familie m-a dus cu mașina din orașul nostru până în centrul universitar unde avea și el ceva treabă. Pe drum, am oprit la un chioșc de ziare și am cumpărat proaspătul ziar Scânteia, ediție specială, că tocmai era congresul al nu știu câtelea al Partidului și tovarășul cel mare umpluse cu cuvântarea lui vreo zece pagini. Nu vroiam să-l citesc, doar să mă uit pe titluri ca să mai prind niște slogane și să rețin niște termeni socialiști pe care să-i mai bag și eu pe ici, pe colo, să sune mai bine.
Când am intrat în sală, am tras biletul, iarăși trei subiecte pe care le știam din curs, m-am așezat în prima bancă, am pus ditamai ziarul lângă mine la vedere și am început să compilez cum să fiu cât mai convingător și mai umil, poate i se face milă de mine și-mi dă un cinci. Iluzoriu. Scena s-a repetat ca în vară, primul subiect cât scria în curs l-am recitat pe nerăsuflate, n-a ajuns și am trecut la subiectul al doilea. Același scenariu. Când mi-a spus să dezvolt de la mine subiectul, mi-a venit o idee, ce-i drept foarte riscantă. Fără să ezit am început: „si așa cum a spus Tovarășul azi la cuvântarea cu ocazia congresului Partidului…” și am început să dau drumul la câteva slogane și titluri din ziar. O dată l-am văzut că roșește, se uită la mine să mă ucidă, nu alta. M-am simțit ca Maria Antoaneta două minute înainte de ghilotinare. A înghițit în sec și mi-a zis scurt: „treci la subiectul următor”. Aha, deci n-are curajul să mă contrazică atunci când îl citez pe seful lui cel mare. În mine a încolțit deodată un sâmbure de speranță, materializat printr-un cinci amărat în index și șansa să nu-l mai vad pe tovarășul I decât pe stradă eventual. Așa că am dat drumul cu avânt la subiectul al treilea, pe care la cererea specială a profesorului de a-l dezvolta, l-am îmbalsămat iarăși cu câteva citate, de fapt inventate ad hoc, dar nu era mare scofală să inventezi ceva în stilul mărețului conducător. De data asta n-a mai zis nimic și a stat gânditor și s-a întrebat probabil ce să facă? Să mă pice? putea să aibă necazuri dacă pica pe unul care i-a răspuns la examen ce seful lui cel mare a debitat la un congres. Să-mi dea cinciul amărat? L-ar fi jignit pe Tovarășul, că de fapt răspunsul meu era parțial al lui. Așa că a ajuns la un compromis și mi-a dat un șapte. Am ieșit epuizat de la examen, i-am lăsat ziarul cadou să-l răsfoiască fiindcă precis nu avusese timp având în vedere că de dimineața chinuia nenorociți ca mine cu întrebări de socialism științific.
Dacă ar fi să scriu o concluzie la acesta povestire, aș putea spune că am învins examenul la socialism științific cu propriile sale arme, furnizate direct de la sursă, de la Marele Conducător.
Examen la socialism stiintific
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .
