Fotografia

     Când am luat fotografia înrămată de pe perete și-am privit-o, m-am văzut pe mine. Pe mine cel din fotografie, acum vreo patruzeci de ani și pe mine, cel de-acum, reflectat în sticla ce-o acoperea. Noi doi, cel vechi și cel nou. Noi doi, împreună, obraz lângă obraz, privind amândoi înainte. Un tânăr zâmbitor și fără griji și un om trecut prin viață cu ridurile adânci brăzdându-i fața. Ce-a fost între timp, între timpul când zâmbetul larg umplea fotografia și până acum? De multe îmi mai amintesc, de multe nu-mi mai aduc aminte? Mulți îmi trec doar fugitiv prin minte cu fețe estompate și cu nume pentru care trebuie să iau alfabetul de la a la z în speranța că așa o să-mi aduc aminte? Câte clipe fericite și câte clipe fără sens în care am crezut că totul s-a terminat și totuși am reușit s-o iau iarăși și iarăși de la început cu speranța că e ultima vale, că de acum totul va fi bine până la sfârșitul sfârșitului. Mă privesc pe mine cel vechi și cel de-acum și am impresia că suntem tată și fiu. E o oarecare asemănare între noi dar dacă n-aș ști, n-aș fi sigur de asta. Chiar suntem unul și același? Eu știu totul despre el, el nu știe nimic despre mine. Cum ar putea ști? În anii lui eu eram viitorul, în anii mei el e trecutul, cum ai putea să-ți vezi propriul viitor așa cum poți să-ți știi trecutul? Ai vrea de fapt să-l vezi? Nu știu, chiar nu știu deși m-am întrebat de atâtea ori.

     Când am luat fotografia înrămată de pe perete și-am privit-o nu m-am gândit la nimic, am vrut doar pentru o clipă s-o privesc, nici eu nu știu de ce și s-o atârn la loc dar am rămas înțepenit cu ea în mână și mă privesc pe mine cel de-atunci cu ochii ăștia obosiți din care strălucirea a dispărut aproape de tot. Și cu privirea asta privesc ochii strălucind de încredere și fericire care-mi zâmbesc de după sticla ușor prăfuită și mată de trecerea vremii. Aș vrea să pot vorbi cu el și să-l rog să-mi povestească încă o dată și încă o dată clipele alea de care așa de des îmi aduc aminte cu plăcere dar cred că mi-ar răspunde râzând: ce clipă bătrâne? E doar un nimic, o să vină o altă clipă mâine, una și mai minunată. Ce să-i răspund? Că habar n-are să aprecieze ce are? N-ar înțelege oricum. Aș vrea să-i spun de ce să se ferească, la ce să aibă grijă, dar nu se poate. Viitorul lui a trecut de mult, nu mai e nimic de făcut.

     Când am luat fotografia înrămată de pe perete și-am privit-o m-am căutat pe mine și nu m-am găsit. Sau poate doar un pic. Am văzut un tinerel care parca spune: ce-mi pasa? Ce poate sa mi se întâmple? Lumea e a mea. Griji? Ce înseamnă asta?  Cu mintea mea de-acum aș gândi despre el așa cum a gândit probabil mama atunci: ce-o să fie de el în viață? Ce-o să facem cu el? Le ia pe toate prea ușor. E greu de crezut că eu sunt el. Când m-am transformat așa de mult și de ce? E bine, e rău? N-o să pot răspunde niciodată la toate întrebările astea. E bine și rău, e rău și bine, așa cum fiecare dintre noi doi, cel vechi și cel nou am văzut lumea din jurul nostru. Cumva sunt uneori mândru de el, de ce-a făcut, cum a gândit, cum a reușit să le ia pe toate așa de ușor, cum a putut să râdă în hohote și să glumească, să fie cald sau sensibil, uneori sarcastic sau crud, spontan sau inconștient. Mă bucur pentru el că a fost așa, că măcar un timp n-a fost ca mine.

     Când am luat fotografia înrămată de pe perete și-am privit-o pentru o clipă am fost iarăși tânăr. Pentru o clipă am simțit cum ridurile fetei se destind, cum părul încâlcit îmi intră iarăși în ochi și cu un gest automat îl dau la o parte cu mâna. Am simțit cum încheieturile devin din nou flexibile și spatele mi se îndreaptă, am simțit că pot din nou să zbor, să râd, să alerg. Să fiu obraznic, inconștient, sensibil. Pe urmă lumina toamnei a căzut pe sticla fotografiei și totul a dispărut. Timpul a făcut un salt de patruzeci de ani. O clipă am mai privit imaginea fețelor noastre una lângă cealaltă și grăbit, am agățat fotografia la locul ei pe perete. Am aranjat-o cu grijă, m-am depărtat de ea de câteva ori și am mișcat-o să stea perfect. Am privit-o apoi cu capul puțin aplecat și am zâmbit. N-am simțit nici o părere de rău, nici un regret. Am privit fotografia ca și cum aș privi un prieten drag pe care nu l-am mai văzut de mult. Da, un prieten care m-a însoțit atâția ani, care mi-a încredințat atâtea secrete, pe care am încercat să-l ajut, să-l înțeleg. Și totuși așa de diferit de mine.

 ***  Inapoi la cuprins

 Fotografia

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .