Fotografia în sepia

     M-am uitat la fotografia aia veche pe care erau patru persoane. O femeie, un bărbat și doi copii. O fată și un băiat. O fotografie veche în sepia, pe spate doar numele fotografului: „Studio Gross și fiul”. Patru necunoscuți pe o poză de când lumea. Cât de veche o fi? După culoare cred că are peste o sută de ani. Cel puțin după îmbrăcăminte, după frizură. Am găsit-o într-un sertar la noi acasă, în casa în care am crescut, printre zeci de poze din copilăria mea. Or fi rude de-ale noastre? O fi doar vreo fotografie rătăcită? Nu mai am pe cine să întreb. Mama a murit, la fel și mătușile și unchii mei. Vor rămâne pentru mine doar patru persoane pe o fotografie îngălbenită găsită într-un sertar și atât. Fără nume, fără istorie. Ce trist. Acum nu demult, o sută de ani e un timp atât de scurt pentru istorie, acum nu demult erau patru oameni vii, poate o familie, cu viața lor, cu problemele lor, cu fericirile lor. Părinți care s-au bucurat de nașterea celor doi copii, care au avut grijă de ei, care au muncit ca să-i hrănească, copii care s-au jucat așa cum ne-am jucat și noi în copilăria noastră, au fost la școală, au avut prieteni. Și acum? Nici n-au dispărut de așa mulți ani și nimeni nu-și mai aduce aminte de ei.

     Au fost oameni obișnuiți ca milioane de alți oameni obișnuiți. Altfel rămânea ceva despre ei în vreo carte de istorie, în vreun manual școlar, pe vreo placă de marmură cu litere negre prinsă cu patru bolțuri de bronz pe vreo casă memorială. Dar n-a rămas. Poate vreun nume pe vreo cruce de marmură în vreun cimitir. Poate nici atât, poate doar un mormânt năpădit de bălării. O generație care a fost și nu mai este, pentru care copii au plâns și au ținut parastase, pentru care nepoții au povestit că bunicii lor au fost așa bunici buni, despre care mai departe nu mai știe nimeni nici măcar cum îi chema. „Studio Gross și fiul” Singurele urme a patru vieți de acum mai bine de o sută de ani, care au iubit, au urât, au dansat la nunți, au avut vecini, au avut prieteni. Toți duși și ei, pe cine să mai întrebi?

     Mă uit la poză cu atenție, încercând să găsesc măcar o asemănare cu mine, cu ai mei, să încerc să reconstitui cât de cât istoria vieții lor. E greu să văd vreun amănunt pe poza asta veche. Parcă recunosc câte ceva dar îmi dau seama că e doar subiectivismul dorinței mele de a afla ceva despre ei. De fapt nici nu știu de ce mă interesează așa de mult. Dacă aș fi văzut poza asta undeva, la cineva, probabil că nici nu m-aș fi uitat atent la ea. Dar așa, găsită într-un sertar de birou în casa părintească, mă face să cred că poate aste patru persoane din fotografie sunt oameni din care se trage sângele meu. Ce s-o fi întâmplat cu ei? Au trăit mult, au trăit puțin? Cum au murit? Câte întrebări fără răspuns.

     Am luat o lupa și am ieșit afară la lumina zilei și m-am uitat cu atenție încă o dată la fotografie. Am căutat o trăsătură cunoscută, poate un nasture pe care l-am mai văzut cândva la vreo haină a bunicilor, poate o pălărie care seamănă cu pălăria veche de când mă știu care stă agățată de un cui din șopron. N-am găsit nimic, doar granulele mărite ale hârtiei fotografice care îmi rânjea răutăcios: „Studio Gross și fiul”. Parcă ar fi vrut să spună: noi i-am cunoscut, i-am văzut, noi i-am imortalizat. Tu n-o să afli niciodată cine au fost.

     Am stat îndelung la masă cu poza în mână fără să mă mai uit la ea. O învârteam doar așa, inconștient, pe față și pe dos, o puneam înapoi pe masa, o mângâiam și iar o luam în mână. De ce mă chinuie oare sa aflu ceva despre ei? Fiindcă au existat, fiindcă au fost oameni cu chip și suflet, oameni care au trăit așa cum am trăit și eu, împreună cu sora mea și cu părinții noștri. Care au avut o viață ca și noi. Poate că au trecut, așa ca și noi, prin toate fazele banale și obișnuite ale vieții. Au fost la școală, s-au căsătorit, poate copiii au avut copii la rândul lor, au fost veseli, triști, bolnavi și la urmă au murit așa cum o să murim și noi. Și poate că, uitându-mă la ei, la poza lor, am realizat că și noi avem o poză în patru, ca și ei. Și poate fiindcă am realizat că cineva, peste o suta cincizeci de ani, o să găsească poate poza noastră într-un sertar de birou și n-o să mai poată afla cine am fost noi, cu toate că și noi am trăit.

  ***   Inapoi la cuprins

 Fotografia in sepia

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .