"Fotografia este arta de a fura timpului o firimitură de clipă." (Andreea Trifu)
Fotograful
Marea mea pasiune (bineînțeles în afară de nevastă-mea) este fotografiatul. Tot acest minunat miraj al culorilor, toate posibilitățile de a scoate în evidență dintr-un tot uriaș doar micuțul și unicul lucru interesant, lucrul acela care îți place ție și te-a impresionat adânc, chiar dacă e doar o floare sau un cui ruginit de pe stradă, puterea de impact asupra ochiului, toate acestea m-au fascinat de pe vremea când culorile erau doar o biată, nenorocită, sărmană pereche: alb și negru. În aceste vremuri imemorabile, în care aparatele fotografice cu burduf își încheiau serviciul și minunatele aparate rusești, minunatele Leica și Smena, deci cu sute de ani în urma, când eu eram copil, mi-am început cariera ca fotograf la Casa Pionerilor. În lunga mea cariera ca pioner fotograf am avut ocazia să fotografiez preț de un film (nu e nici o greșeală de tipar, doar unul) adică 32 de poziții, dintre care 16 s-au dovedit la developare negre fiindcă nu închisesem aparatul ca lumea și din celelalte 16 rămase, 10 au fost mișcate, două supra expuse, una sub expusă și ultima, de calitate destul de bună, reprezenta o mica parte a ursului Mișa, amarâtul urs de la Casa Pionerilor, adică vârful unei labe stângi din față fiindcă Mișa, uitând nerecunoscător că i-am dat în nenumărate rânduri bucăți de pâine și prune adunate de pe jos, n-a catadicsit să stea nemișcat ca model unui eventual viitor renumit, stimat și talentat fotograf. Dar asta a fost începutul pasiunii mele pentru fotografie, care mai târziu a devenit marea mea pasiune (vă reamintesc, după nevastă-mea) și care m-a umplut de bucurii și mi-a golit buzunarele fiindcă în loc de Smena 6, ieftină, ușoară, în toc de piele, cu un film de 32 de poziții, aparatele de acum sunt grele, scumpe dar dacă vrei să fotografiezi musca amazoniană în zbor, o fotografiezi. Cu Smena până te gândeai cu zgârcenie să mai sacrifici o poziție de pe film, ce ai fi vrut să fotografiezi s-ar fi încheiat deja demult și îți trebuiau după aia cinci minute să te dumirești că faptul s-a consumat și alte cinci ca se te convingi pe tine însuși că de fapt ai avut noroc că l-ai ratat și că n-ai stricat încă o poziție, că nici așa nu era ceva nemaipomenit de interesant. Acum fotografiezi de parcă ai fotografia cu o mitralieră. Tac-tac-tac, totul e în aparat, sute, mii de poze, vezi lumea prin obiectiv, practic trăiești cu aparatul la ochi, nu mai vezi nimic din realitate în direct, totul prin vizor, fotografiezi și iarăși fotografiezi, oameni străini pe care îi enervezi, oameni cunoscuți pe care îi enervezi și pe ei, noroc că mai există clădiri și peisaje care stau bine cu nervii.
S-ar putea că la mine fotografiatul să fie genetic fiindcă și taica-meu era un fel de fotograf, era radiolog. Mă rog, un fel de fotograf, tot cu filme dar era și el un mare pasionat. Și mai avea și o camera obscura la spital, dotata cu de toate, așa că mai târziu, când am fost adolescent, am putut să-mi developez fotografiile, în esență supra realiste, câte o mână, un deget, un ochi singuratic, suficient de supra realiste ca să ne placă mie și câtorva prieteni de-ai mei.
Cariera mea fotografică în camera obscură s-a terminat brusc datorită unui nefericit incident: după ce am creat câteva opere de arta fotografică, l-am întrebat pe tata dacă pot să developez filmul și să măresc pozele în camera obscura după ce toată lumea pleacă acasă de la serviciul lui, ca să nu deranjez pe careva. Și ca să nu fiu singur la această activitate obositoare, am avut neinspirația să adaug că voi face aceasta împreună cu fotomodelul feminin, lucru care a creat o discuție promptă și neprincipială cu mama, care a condiționat fără milă: ori singur, ori deloc. Ca să n-o contrazic, am acceptat să developez singur, așa că m-am întâlnit cu modelul direct la camera obscură. Developatul ne-a luat destul de mult timp, așa că s-a făcut seara, lucru care pentru noi nu numai că nu conta dar nici n-aveam cum să-l observăm, având în vedere că în camera obscură era evident, întuneric. Așa se face că pe la nu știu ce oră, grijulia mea mamă, întrebându-se dacă oare n-am pațit ceva, nu m-am curentat cumva sau ceva asemănător, l-a trimis pe tata să vadă ce e cu mine. Așa că bătaia lui în ușa camerei obscure a pus capăt ședinței de developare fotografică, nu numai atunci ci pentru totdeauna.
Asta a fost o lovitură destul de cruntă dată unui tânăr talent, dar asta este, arta cere sacrificii, artiștii au permanent probleme, sunt permanent neînțeleși și așa mai departe. Astfel că în anii următori n-am mai developat filme nici în camera obscură, nici altundeva și cariera mea ca fotograf părea că și-a găsit obștescul sfârșit. Smena 6 a rămas părăsită într-un sertar ani de zile până când m-am căsătorit (știți deja, cu pasiunea mea numărul unu, înainte chiar de fotografie) și ni s-a născut, de fapt pasiunea mea numărul unu a născut-o, fiica noastră. Atunci am scos de la naftalină aparatul și am început, ca orice tată grijuliu, să imortalizez pentru posteritate diversele faze ale dezvoltării: fetița mea cu funduțul gol, cu chiloțași, cu fustiță, cu sfetărașul nou, în cameră, afară, un picior în cameră și unul afară și alte situații mai mult sau mai puțin originale. Și ca să fie color, am fotografiat-o pe diafilm, pentru asta am cumpărat un ecran și un retroproiector care se împiedica la fiecare a treia poză dar am reușit pană la urmă să-i intoxicam pe toți prietenii și toate neamurile care veneau în vizită la noi cu câte o sesiune de diapozitive, până când au început să ne viziteze din ce în ce mai rar și atunci am încetat.
După ce copilul a mai crescut și nu mai era așa de interesant, a urmat o lungă pauză fotografică până au apărut aceste minuni tehnice care se numesc aparate digitale. Am avut generații de aparate, tot mai performante, tot mai scumpe, le-am tot schimbat, le-am îngrijit și apărat de șocuri ca pe sfintele moaște. Le-am cumpărat gentuțe, obiective, stative și mă rog, tot trusoul necesar și acum aproape nu ies din casă fără vreun aparat atârnat pe umăr. Visul meu de mare fotograf încă nu mi s-a împlinit, visul să călătoresc prin lume cu camera în mână și să fotografiez situații și personaje ieșite din comun, visul ăsta e stopat din motivul foarte deranjant că nu am timp pentru asta din cauza că trebuie să merg la servici. E neplăcut dar e un cerc vicios: nu muncesc, nu am bani. Nu am bani, nu am aparat de fotografiat. Am aparat dar n-am timp sa fotografiez fiindcă trebuie să muncesc. Groaznic. Așa că fotografiez și eu ce apuc. O sută de cireși înfloriți, în fiecare an aceiași. O sută de peisaje de toamnă, o sută de flori, o sută de albine și așa mai departe.
Dar ca orice fotograf care se respectă, particip la câteva forumuri fotografice pe internet, Facebook și alte minuni ale lumii, unde intoxic permanent și fără oboseală întreaga lume cu fotografiile mele, așteptând laudele și laurii care vin permanent dar numai de la familie și prieteni, care m-ar lăuda oricum și pentru o poză foarte proastă.
Sfatul meu este sa vă apucați de fotografiat. Actualmente puteți face în fiecare concediu de două zile câteva sute de fotografii: holul hotelului din stânga, holul hotelului din dreapta, tânăra și draguța recepționeră, hotelul de din afară, etc. și când aveți musafiri și vizita se prelungește peste ora când ar trebui să înceapă serialul de seară preferat, întrebați doar așa, nevinovat: nu vreți să va arătam pozele din ultimul concediu? O să vedeți ce practic e.
*** Inapoi la cuprins
Fotograful
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura