Himera

     Alerg permanent după o himeră. Tu nu? Poate nu știi, dar precis alergi și tu. Nu crezi? Mai gândește-te câte vise neîmplinite ai avut… Astea nu-s himere? Tu alergi să le îndeplinești și ele se îndepărtează de tine cu un pas la fiecare pas de-al tău. Câte planuri ai aruncat la gunoi când ai văzut că nu se pot îndeplini… Astea ce-au fost? Poți să-mi spui ce vrei, fiecare dintre noi are himerele lui după care aleargă, că-și dă seama sau nu. Nu neapărat privind propria persoană. Cum poți numi visul mamei că fiul ei o să fie doctor când el e ultimul din clasă? O să zici că e prostie, că e o chestie total nerealistă. Da, o himeră. O chestie nerealizabilă în veci. Și totuși fugim după ele visând și sperând să le atingem. O să zici că nu e așa, că nu suntem așa de proști încât să alergăm după ceva pe care știm că n-o să atingem niciodată. Dar până să ajungem să știm, alergăm după acel ceva. Când devenim conștienți, atunci această himeră dispare și apare alta după care alergăm și așa toată viața noastră. O casă pentru care n-avem bani, o femeie care nu ne bagă în seamă, un maraton pentru un șchiop. Vise, himere, cine le poate deosebi?

     Himera ne așteaptă acolo departe și se uită șugubăț la noi, făcându-ne din când în când un semn s-o urmăm. Când vede că ne poticnim, stă și ea o clipă locului și ne așteaptă să ne revenim ca apoi, cu forțe noi să alergăm după ea, continuu. Câteodată obosim și rămânem mult în urmă, așa de departe de ea încât n-o mai vedem, e ca și când himera s-ar dezintegra complet, ca și când n-ar fi existat niciodată. O uităm și privim în jur după altă himeră după care să alergăm.

     Câteodată avem noroc și cu pași repezi ne apropiem de ea gata, gata să o atingem. Suntem fericiți, entuziaști, ne adunăm ultimele forțe ca să facem saltul final. Dar himera e intangibilă, dacă ai prinde-o n-ai mai alerga după ea, n-ar mai fi o himeră. Ar fi pur și simplu un plan pe care ți l-ai îndeplinit.

     Te-ai întrebat vreodată de ce alergăm noi după himere? Eu mă întreb mai tot timpul. Fiindcă-s prost. Dacă aș alerga pentru chestii pe care le-aș putea atinge, ar fi mai bine. Dar nu merge. Mintea mea macină și macină continuu, căutând veșnic ceva mai bun după care să alerge. E în firea noastră. Dar dacă as fi deștept, aș putea să rumeg logic toate aceste fapte și să zic: astea-s realizabile, astea-s himere. Dar cine poate face asta? Dacă n-ar fi himerele astea poate n-ar fi ajuns omul pe lună. Pentru mine poate a fost o himeră dar himera mea pentru altul e un plan bine gândit care duce exact acolo unde și-a propus. Și asta peste tot. Dacă mi-aș propune să cânt la vioară ca un profesionist dintr-o orchestră mare a lumii, pentru mine ar fi un scop de neatins. Nu fiindcă n-aș vrea, nu fiindcă n-aș avea voință și perseverență. N-ar fi fiindcă pur și simplu nu am talent. Dar câți talentați cântă la vioară în orchestrele lumii. Exemplul ăsta e idiot dar înțelegi tu ce vreau să spun cu el. Bineînțeles că atâta mă duce și pe mine mintea să-mi dau seama că nici măcar două măsuri n-aș fi capabil să redau cu simț pe o vioară. Dar sunt altele, atâtea altele spre care tind și nu-mi dau seama de incapacitatea mea decât după ce am cheltuit o grămadă de energie în zadar. Putea să-mi spună oricine că e pentru mine o himeră că tot nu l-aș fi crezut. Aș fi gândit orice. Că ceilalți sunt proști, că n-au încredere în mine, că nu mă cunosc. Puteau să-mi spună orice, că eu aș fi alergat mai departe până aș fi dat cu capul de un gard și printre stelele verzi și ciripitul virtual de pasarele poate, dacă aș fi avut noroc, aș fi văzut ca prin ceață contururile diafane ale himerei. Și-atunci aș gândi, dar n-aș recunoaște probabil niciodată, că ei au fost niște vizionari în comparație cu mine. Au văzut. Au zărit himera mea clar pe conturul orizontului. Dar nu le-au văzut pe ale lor, himerele lor după care alergau neobosiți în timp ce încercau să mă convingă pe mine că alerg degeaba după a mea.

     Unii le numesc himere. Unii le numesc utopii. Unii le numesc prostii. Pentru mine sunt doar vise. Vise. Ce m-aș face eu fără ele? După ce-aș alerga? Cum aș putea câteodată să-mi dau seama altfel că sunt așa de prost? Nu râde. Te știu foarte bine, nici tu nu ești altfel.

  ***   Inapoi la cuprins

 Himera

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .