În ceață
Dacă mergi cu mașina printr-o ceață densă, foarte densă, ai senzația stranie că ești singur pe lume. Ai senzația că pe planeta asta nu mai există nimeni în afară de tine. Totul e estompat, motorul mașinii se aude cumva înfundat și nenatural. În jur totul e albicios, un degradé ireal și periculos. Fiecare metru parcurs e o nouă dezvăluire a lumii, întâi vag, pe urmă din ce în ce mai clar ca după câteva clipe, un alt neprevăzut, un alt pericol să te aștepte tăcut și tainic. Toate simțurile îți sunt încordate la maxim, încerci să auzi zgomotul vreunui motor străin, un semn măcar că nu ești singur. Încerci să-ți concentrezi vederea asupra drumului, așteptând în orice moment ca în fața ta să apară din neant ceva, un nedefinit ceva, poate un om, poate vreo vietate rătăcită în aerul ăsta lăptos. Respiri cu greutate umezeala omniprezentă, nici nu-ți dai seama dacă aerul e de vină ori o neexplicabilă senzație de teamă și nesiguranță. Ai vrea să te oprești undeva dar mergi totuși mai departe, inconștient de ce s-ar putea întâmpla, nesigur de clipa următoare.
Călătorești mai departe și încerci să rupi vraja, liniștea, nesiguranța. Dai drumul la radio, tare, mai tare ca de obicei, să auzi voci, să acopere liniștea din jur. Dar parcă vocile vin de undeva de pe o planetă la mii de ani lumină depărtare și de abia acum au ajuns la tine, voci de oameni care au existat demult, propagate prin spațiu și timp, voci care acum au pătruns în spațiul mașinii tale împreuna cu muzica a cărui ritm se oprește parcă în zidul ceții. Nimic nu te ajută. Ești singur. Singur pe lume. În afara ta nu mai există nimeni cu care să vorbești, cu care să trăiești. E ca și când o radiație galactică ar fi ucis omenirea și tu ai rămas unicul individ în viață. Cumva e neplăcută și înfricoșătoare ideea, cumva singurătatea e fascinantă. Ești doar tu cu tine însuți, doi într-un trup purtând discuții interminabile despre toți și toate, despre lucruri și ființe, despre locuri în care ai fost și locuri la care ai visat să fii. Ești singur. Și mașina devine o capsulă izolată în care tu ai putea trăi veșnic. Doar să mergi la nesfârșit în ceața asta fumurie, fără să mai înregistrezi de la un timp nici brazii uriași și înfricoșători care-ți apar din loc în loc, întâi vag, ca o idee nedefinită, apoi întunecați și reali ca niște dușmani nedoriți apăruți la marginea drumului. Realizezi că este ce câteodată cauți și nu găsești sau nu poți să ai: detașarea de lume, de zgomotele din jur, de întrebări, de obligații. În lumea asta nu exista nimic din astea. Ceața le-a înghițit și a creat pentru tine o lume în nuanțe de gri, o lume monotonă în care fiecare clipă e ca și cealaltă. Totul se desfășoară ca un film într-un vis în care fiecare scenă se repetă: peretele de ceață compactă, contururi nedefinite, apoi puțin dintr-un real conturat care apoi dispare rapid în spatele tău. Subconștientul tău e treaz urmărind din spatele ființei tale drumul periculos și încearcă să-ți coordoneze tăcut reflexele, să te ferească de orice te-ar distruge într-o clipă. Nu-l bagi în seamă, nici nu observi că el e acela care-ți pune toate aceste probleme existențialiste, încercând să te scoată din starea ta de vis. Tu continui să visezi vise abstracte, încercând să faci reală lumea asta ireală în care înoți în mașina ta pe o șosea cu serpentine în care orice mașină la următoarea curbă, orice căprioară speriată și nesigură îți poate fi fatală. Habar n-ai de pericole, te crezi în siguranță între pereții de tablă subțire, în spatele ferestrelor de sticlă prin care tu vezi doar un zid compact și tăcut. Căci după un timp nu te mai întrebi dacă ești singur pe planetă. Ești convins că ești. Nu-ți pui întrebări despre ce-o să fie. Nu-ți trebuie răspunsuri. Mergi ca într-o beție tot înainte, mișcând automat volanul când la stânga, când la dreapta, încercând să vezi cât de cât contururile șoselei și dacă nu le vezi, te arunci ca într-o kamikaze înainte cu speranța că în curând vei vedea din nou drumul și totul o să fie bine. Poate că inconștiența asta vine din gândul ascuns că ești ultimul supraviețuitor și cu tine sau fără tine specia oricum în curând nu va mai exista. Poate doar farmecul acestei atmosfere de poveste în care aștepți ca după fiecare brad care-ți apare să scoată capul un spiriduș al pădurii, să-ți zâmbească și să-ți arate prin gesturi: nu ești singur. Și noi suntem pe-aici.
*** Inapoi la cuprins
In ceata
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .