În curând o să fiu pensionar

     Vi s-a întâmplat vreodată să uitați să închideți deșteptătorul vineri seara și sâmbătă dimineața să sune la ora când ar fi trebuit să mergeți la servici? Să vă treziți, să înjurați în gând viața asta nenorocită în care în fiecare dimineață, vrând, nevrând, să te scoli, că-i iarnă , că-i vară, că-i cald, că-i frig? Și să constați că e sâmbătă, că e liber, să apeși butonul de la deșteptator ca să tacă dracului odată, să te întorci pe cealaltă parte în patul călduț, să oftezi adânc și să te întrebi: Câți ani mai am oare până la pensie? Vi s-a întâmplat vreodată așa ceva? Dacă da, atunci ați trăit un moment de fericire cum rar întâlnești, nu-i așa?

     În curând o să ies la pensie. Deja data precisă e trecută în calendar și sunt anunțat digital câte zile, câte ore, câte minute și câte secunde mai am până la fericitul eveniment. Nu mai e mult dar parcă e o veșnicie. Deja îmi fac planuri cu ce-o să fie, cum o să-mi umplu timpul când două zeci și patru din două zeci și patru de ore îmi aparțin numai mie, nu șefului, nu clientului, nu colegilor. Doar mie. Mă rog, dacă nu iau în considerare familia, prietenii și vecinii. Dar să fim optimiști. Să zicem că doar mie. Nu tu navetă, nu tu sculat de dimineață devreme, nu tu răspundere, nu tu șef.

     M-am gândit că în prima zi ca pensionar o să încerc trucul cu deșteptătorul. Prima zi la pensie o să fie într-o joi. Deci miercuri seara mă fac că uit să nu pun deșteptătorul să sune și joi dimineața, când sună, așa cum v-am mai descris procedura, o să-l înjur, o să-l închid, o să mă întorc fericit pe partea cealaltă și o să dorm mai departe. Aș face asta în fiecare zi dar nu cred că ar funcționa de multe ori fiindcă nici chiar mintea de pensionar nu e atât de credulă ca să  nu se prindă. Plus că probabil eu aș înjura ceasul și nevastă-mea pe mine că o scol în fiecare dimineață.      Deci, joi dimineața sting soneria deșteptătorului pentru ultima dată fiindcă de acum încolo adio sculat cu fanfară. Iau deșteptătorul și-l arunc într-un sertar. Nu, asta nu-i bine fiindcă s-ar putea să am nevoie de el dacă plecăm cumva devreme la gară ca să mergem în concediu și atunci s-ar putea să nu-l mai găsesc. Oricum, de la un pensionar nu te poți astepta să aibă o memorie ca la două zeci de ani, nu-i așa? Dar să plecam în concediu? Îmi vine să mă stric de râs. Ce concediu? Concediu au aia care muncesc. Pensionarii sunt într-un concediu permanent, cel puțin așa îmi imaginez eu, acum, la câteva luni înainte de fericitul moment.

     De vreo trei ani am început să spun tuturor care au avut sau nu rabdarea să mă asculte că în curând îi voi părăsi fiindcă voi ieși la pensie. De atâtea ori le-am spus, că mă mai intreabă câte unul când mă vede: ce faci aici, nu ești deja pensionar? Nuuu.. îi răspund eu cu tristețe, mai am vreo doi ani. Ahaaa... am crezut că...Alții, probabil invidioși că ei sunt tineri și mai au zeci de ani până la pensie, dacă până atunci așa ceva mai există, îmi spun zâmbind răutăcios: ei, o să te plictisești și o să ne rogi să te lăsăm să ne ajuți. O să faci cumva ca măcar una, două zile pe săptămână să vii să lucrezi mai departe. Nu vreau să-i contrazic că oricum nu mă cred, dar dacă le-aș răspunde le-aș răspunde cu un singur cuvânt: exclus. Nu mai vreau pur și simplu. Mi-a ajuns. A fost frumos, a fost interesant dar gata. Și lucrurile frumoase au un sfârșit. Așa că mă voi mai întreține cu câte vreunul la telefon sau prin mail dar ochii care nu se văd se uită, așa că nu peste mult timp ei mă vor uita. Eu o să-mi aduc aminte de ei mai departe fiindcă de acum încolo nu mai am colegi despre care să-i povestesc nevesti-mii, așa că îi voi folosi ca subiect în continuare. Fostul meu coleg...

     Când ești pensionar ești aproape mort. Vreau să spun pentru foștii colegi. Am văzut eu cum e. Mai vine pe la noi câte un „fost”, plin de veselie și dorința de a vorbi cu toată lumea. Să afle ce mai e nou la serviciu, să mai bârfească puțin șeful dar fiecare are de lucru, mai stau politicoși cu el de vorbă, cum ești cu sănătatea, cu ce-ți umpli timpul? Dar nu apucă saracul să raspundă că fostul coleg are tocmai o sedință, ceva de rezolvat, șeful nu mai e ăla din trecut ci unul tânar pe care nu-l cunoaște. Și cândva, după ce a străns mâna la toată lumea și a vorbit două vorbe cu fiecare, pleacă parțial fericit fiindcă și-a văzut locul în care atâția ani și-a petrecut timpul și și-a tocat nervii, parțial trist că foștii colegi au devenit cam străini, mulți sunt noi, parcă cumva nu mai e cum a fost și cum s-a așteptat să fie. Așa că dacă are noroc, mai întâlnește vreun alt „fost” ca și el și atunci, ca și când nu s-ar fi schimbat nimic, vorbesc de vremurile de demult de parcă ar fi azi, bârfesc fostul șef și laudă fosta tânără secretară care acum e numai secretară, tânără nu mai e. Deci trebuie să învăț de la ei câte ceva. Cel mai bine să nu mai calci pe la fostul tău loc de muncă, să te întâlnești doar cu cei care au ieșit și ei la pensie. E cumva ca și întalnirile de veterani care se laudă cum au câștigat ei primul război mondial.

     Există câteva contradicții în perioada pensiei care se bat cap în cap. Anumite lucruri după care ai tânjit atația ani și care devin acum posibile nu le faci din anumite motive la care nu te-ai gândit până acum. Dacă-l rogi pe vreun pensionar să facă ceva pentru tine, ai toate șansele să-ți spună că n-are timp. Și  gândești în sinea ta cu furie: cum n-are timp domnule, că e pensionar și nu face nimic toată ziua. Dar asta doar la suprafață fiindcă dedesubt fierbe cazanul timpului. Da, aș avea acum în sfârșit timp să dorm cât vreau, dar dacă dorm nu mai am timp de alte multe pe care am vrut să le fac și le-am amânat până la timpul pensionarii. Și așa mult timp nu mai am până la sfârșit. Așa că ce-ar fi să dorm mai puțin și să fac asta și aia pe care mi le-am dorit atâția ani. Aș mai vrea să mă mai sui de câteva ori pe munte dar oare cât timp mă vor mai ține picioarele pentru asta? Poate doi, trei ani... Dacă n-o fac acum... O să dorm mai tarziu, când n-o să mai pot drumeți. Când n-o să mai pot conduce mașina, când n-o să mai pot să văd bine să citesc, cănd n-o sa mai aud bine televizorul. Oricum, cândva o să dorm destul, până atunci o să mă scol mai devreme. Și de aceea nu e de mirare că dimineața pe stradă e plin de bătrâni pensionari care ar putea la ora aia să doarmă. Și dacă ei nu își dau seama, subconstientul lor gândește pentru ei așa.

     Indiferent cum o să fie, eu tot aștept cu nerăbdare să ies la pensie. Poate că nu am timp, poate că nu mai am așa de multă putere ca înainte dar în sfârșit sunt stăpânul meu într-o măsură mai mare decât am fost până acum. Nu mai am probleme să mă cer de la serviciu dacă am ceva de rezolvat, nu mă mai grăbește nimeni să ma întorc acasă dacă undeva îmi place și aș vrea să mai rămân. Dacă sunt obosit, mă duc să mă întind în pat sau să mă tolănesc  într-un fotiliu, nu să-mi închid pentru o clipă ochii pe un scaun într-un birou, atent să nu mă vadă cineva sau cu teamă că o să încep să sforăi. Dacă vreau stau până la două noaptea să mă uit la vreun film prost că mâine nu sună nenorocitul ăla de ceas. Și răspunderea mi-e limitată. Dacă se usucă florile în gradină fiindcă am uitat să le ud, e mai puțin grav decât dacă aș face o greșeală de milioane uitând să comand ce trebuia. Și dacă o să mă plictisesc, o să sun la telefon pe vreunul ca mine și o să-i căinăm împreună pe nenorociții ăia care pe căldura asta, la șase seara, sunt încă la birou.

***  Inapoi la cuprins

 In curand o sa fiu pensionar

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .