Între pietrele ruinei

     Nu e ușor să trăiești, nu e ușor să mori. Viața e ca o plantă care crește între pietrele bătrânului zid. Nu-i trebuie mult, nu-i trebuie mai  nimic. Tenace, se luptă să existe, se bucură de fiecare picătură de ploaie și de fiecare fir de nisip care se strânge în jurul rădăcinii ei. Că-i dăm mai mult, c-o alintăm cu bunătăți și vorbe, o înfrumusețează dar nu e substanța din care-și trage seva. Voința, voința de-a trăi e puterea ei nemăsurată. Dorința de a exista, indiferent de chinuri, indiferent de sete, indiferent de foame. Nu noi hotărâm dacă firul vieții noastre se rupe ori nu. Nu știu cine hotărăște asta, poate un alt eu din noi adânc ascuns în inimă, în creier, în vene, poate vreun Dumnezeu atotputernic. Oricine ar fi, îi e greu să scoată toată rădăcina pătrunsă adânc între pietre, îi trebuie forță uriașă s-o rupă toată fiindcă ultima bucățică de rădăcină rămasă acolo se întinde iarăși, se hrănește iarăși din picătura de ploaie și din firul de nisip și iese la iveală din nou, întâi încet, cu trudă, uneori viguroasă ca înainte.

     Viața e așa de diferită pentru mine, pentru tine, pentru cel tânăr, pentru cel bătrân, pentru cel sănătos, pentru cel bolnav dar atunci când soarta încearcă s-o scoată din zid, atunci suntem cu toții la fel. Atunci nu mai contează nici bogăție, nici cultură, nici altceva, stăm goi, noi cu voința noastră de a trăi.

     Ce știe un copil, ce știe un tânăr sănătos ce e viața? Pentru el e așa de normal să fie, atât de subînțeles să existe încât nici un gând, da, chiar nici un gând nu-l tulbură să se gândească la ea. E totul așa de limpede, de drept, de frumos. Ce poate înțelege el din durerea altuia? O poate alina cu vorbe, o poate mângâia cu prezența lui dar de înțeles, profund, nu cred că poate. Și e bine că n-o înțelege. Ce rost ar avea atâta timp cât rădăcinile lui în zid sunt atât de puternice încât  poate mișca pietrele, le poate măcina să-și facă mai mult loc, să primească mai multe picături de ploaie, mai multe fire de nisip, mai mult soare. Doar cine a trăit-o o poate înțelege cu adevărat, o poate înțelege și n-o poate uita niciodată.

     La marginea abisului începi să te gândești la toate. La ce-ai fost, la ce-ai făcut, la ce-a fost bun, la ce-a fost rău. Cu mâinile încleștate pe buza de pământ sfărâmicios, cu picioarele în gol nu te zbați, încerci să iți strângi ultimele forțe ca să te ridici. Și mâinile până atunci așa de slabe se dovedesc acum puternice și iți trag corpul bătrân, iți trag trupul bolnav și undeva, în partea inconștientă a ființei tale, motorul voinței începe să funcționeze tot mai puternic luptând cu gravitația. Iar gândurile se învârtesc ca nebune, gânduri egoiste sau gânduri de iubire, gânduri în care iți dai seama că dacă slăbești strânsoarea vei pleca, vei pleca nu numai pentru tine ci vei pleacă pentru toți cei dragi ție și gândul tristeții lor te face mai puternic, mai robust, să ieși pe iarba proaspătă de pe margine, să te întinzi istovit pe spate cu brațele deschise, cu privirea la cerul albastru și să respiri ușurat. Ai învins. Ești puternic. Poți fi mândru de tine. În jurul tău, nevăzuți, stau cei dragi, neîncrezători în minunea ce s-a petrecut sub ochii lor, încremeniți pentru un moment ca apoi încet, încet, să-ți întindă mâna să te ridici, să iți cuprindă umerii și să te întoarcă cu spatele la prăpastie, să-ți conducă pașii nesiguri încet, încet, spre casă.

     Tărâmul nimănui, tărâmul între existență și ne-existență a fost câmpul bătăliei tale în care ai ieșit învingător. Ai vrea să uiți măcelul, poate că-l vei uita un pic cândva. Poate că dragostea din jur te va ajuta să-l uiți. Dar complet n-o să-l uiți niciodată fiindcă a fost izbânda ta, a fost victoria voinței tale, victoria ta asupra fricii.

     Nu e ușor să trăiești, nu e ușor să mori. Cum pot înțelege eu, tolănit cu burta plină pe vreo canapea comodă în fața unui televizor, cum pot eu să-l înțeleg pe micuțul african care de trei zile n-a primit un strop de apă și de o săptămână nimic decât iarbă uscată? Îmi spun: săracul. Și apăs butonul pentru următorul canal și clipa de tristețe, doar o scurtă clipă, se diluează în acțiunea vreunui film prost pe care l-am mai văzut o dată. Și totuși copilul ăla are o viață, dacă o poți numi așa. Și el are firavele lui rădăcini în zidul colibei. O plantă uscată, cu o singură picătură de sevă pentru care picătura de ploaie n-a sosit de mult timp, de foarte mult timp ca să ude nisipul uscat care-i acoperă din plin corpul, aproape să-l sufoce. Și totuși trăiește. Și totuși există. Nu poate trai, nu poate muri, e între cele două lumi cu suferințele lui pe care poate nici nu le realizează fiindcă n-a cunoscut niciodată altceva.

     Cândva viața se termină fiindcă trebuie să se termine. Caci numai zeii sunt nemuritori, noi nu. E timpul ca rădăcina să se usuce și încet, încet să alunece dintre pietre până când, sfrijită și fără puteri, luată de vânt, cade. În urma ei rămâne un gol care cu timpul se micșorează din ce în ce până când dispare de tot. O generație, două, rar trei și din planta asta cândva robustă nu mai rămâne nici măcar o amintire. Poate doar o urmă, un obiect ce merită păstrat, o fotografie, un inel, un vas de porțelan. Un mormânt cu inscripția pe cruce aproape ștearsă de vreme. Un suflet în lanțul nesfârșit de suflete ce vin și pleacă.

***  Inapoi la cuprins

Între pietrele ruinei

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .