Întrebări

     Cândva ești penultima generație din lungul sir de apariții și dispariții prin lumea asta și până acum nu te-a interesat aproape nimic din trecutul spiței tale. De ce te-ar fi interesat? Ajungea să știi ceva despre bunici, dar despre străbunicii pe care poate nici nu i-ai cunoscut nu te leagă nimic, chiar nimic. Ai ascultat de atâtea ori plictisit cum povesteau părinții, unchii sau mătușile despre copilăria lor, despre bunicii lor, străbunicii tăi și ai gândit: ce mă interesează pe mine poveștile lor despre niște străini. Pe ici, pe acolo, ce-ți treceau pe lângă urechi mai intra din întâmplare și în creier. Nu mult, fragmente rupte unul de altul, câte vreo întâmplare puțin mai picantă sau vreo rudă care a rămas în istoria familiei cu vreun pocinog așa de mare, încât generațiile viitoare au povestit despre el cu zâmbetul pe buze în timp ce copiii gândeau: în sfârșit unul din familia asta care să merite atenție. Se povestea despre locurile unde au trăit, locuri îndepărtate unde s-au născut, cu cine s-au căsătorit, poate prima oară, poate apoi a doua oară. Ce rușine, ce scandal a fost. Adulții vorbeau între ei de parcă vedeau personajele și locurile și nu-i puteai opri. Cu cât povesteau mai mult, cu atât ieșeau la iveală tot mai multe amănunte, tot mai multe întrebări la care unul credea că a fost așa, celălalt zicea că a fost altfel. Și toată discuția asta era pentru noi atât de plictisitoare că am fi făcut orice numai să putem pleca.

     Acum sincer, v-a interesat vreodată în mod deosebit să intrați în amănunte în ceea ce privea toată spița voastră? Poate doar dacă se cățăra pe vreun arbore puternic și celebru, dar pentru muritorul de rând, înaintașii însemnau bunicii și poate vreo străbunică bătrână pe care o vizitați o dată pe an de ziua ei. Dar spița asta stă în spatele nostru de mii de generații și dacă te uiți în oglindă habar n-ai că ochii sau urechile sau poate chiar alunița ta pot veni de la careva care a trăit acum câteva sute de ani. Dar când te gândești la strămoșii tăi, rar mergi cu gândul mai departe de trei sau patru generații. Mai mult parcă nici n-ar exista.

     Dar cândva ești penultima generație și generația dinaintea ta s-a rărit aproape de tot. Și deodată te apucă, acum de abia, o dorință de a afla despre înaintașii tăi, să afli cât mai mult, cu cât mai multe amănunte. Încerci să refaci discuțiile de altă dată și constați că habar n-ai de aproape nimic. Nici măcar numele străbunicilor nu le știi ca lumea, doar crezi că le știi. Te apucă un fel de disperare în dorința de a afla cât mai multe și constați cu durere că nu mai ai de unde să le mai afli. Fiindcă generația dinaintea ta s-a dus aproape complet. S-au dus cu povești cu tot, cu nume, cu locuri, cu date de naștere cu imagini din care ai mai putea afla un pic cu cine ai semăna tu mai mult dintre toți. În capul tău e deja un haos de nume pe care nu le mai poți rândui, care a cui copil a fost, cine cu cine a fost căsătorit, care au fost frați, care au fost verișori.

     Întorci sertarele pe dos ca să cauți poze vechi, încerci să citești pe spatele lor scrisul decolorat, citești pe multe doar numele fotografului, în litere caligrafiate, rar vreun nume. Încerci să descoperi în fotografiile în sepia cine ar fi rudă cu tine, cine are același nas, aceleași urechi, aceeași statură. Presupui că ghicești câte ceva, pe urmă îndoiala te învinge și treci la alta fotografie, la vreo carte poștală îngălbenită și ea pe care scrie doar „Salutări de la băile…”

     Unde e mama să-mi povestească? Acum aș asculta-o atent, aș întreba-o ore întregi, aș încerca să înțeleg cum a mers firul familiei mele în timp. Fără mari ambiții, fără mari așteptări. Mi-ar ajunge să zicem patru generații în urmă, să știu unde au trăit, ce-au muncit, ce-au realizat.

     Nu cred că mă interesează asta doar ca să aflu cât mai multe despre ei ci ca să aflu cât mai multe despre mine. A mai fost vreunul care a știut să facă ce știu și eu să fac? Au avut oare talente de vreun fel pe care poate că le am și eu dar stau ascunse ? Au fost deștepți, prosti? Fiindcă genele lor, al atâtor mii de necunoscuți le am sub piele, în creier, în suflet.

     Cine sunt eu? Dacă mă uit în oglindă mă vad și zic că eu sunt ăsta și-atât. Dacă încerc sa intru în mine adânc îmi zic că mă cunosc destul de bine cu toate calitățile și toate defectele pe care sunt conștient că le am. Dar cât de mult e asta din tot ce sunt? O mică fărâmă în comparație cu ce nu știu despre mine, ce stă înscris în fiecare celulă a corpului meu, acea istorie lungă pe care au scris-o generațiile pe care nu le cunosc: străbunii mei. Poate au fost oameni buni, poate au fost oameni răi, poate au fost judecători sau hoți, poate au fost bogați sau săraci. Poate au trăit aici sau peste mari și țări. Un nod din spițe venite să se întâlnească acum în mine. Fire încâlcite cu vieți interesante sau anoste, cu pasiuni și patimi de care eu habar nu am dar care acum, cu câte o mică picătură, sălășuiesc în mine. Da, toți ăștia și-au lăsat semnătura în mine. Un amalgam din bine și rău, din frumos și urât, din sănătos și bolnav. Un amalgam de nații și de culori de piele. Asta sunt eu. Un necunoscut mie însumi, un necunoscut pe care încercând să-l înțeleg, am început acum, de abia acum, să răstorn sertarele în căutarea unor poze.

 ***   Inapoi la cuprins

 Intrebari

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .