Labirint

     În omenii ăștia serioși de azi se ascund o grămadă de enigme și când te uiți la ei ai crede că viața lor a fost ca o undă verde pe o stradă circulată dintr-un mare oraș. Mai repede sau mai încet, dar niciodată opriți în loc. N-ai crede despre oamenii ăștia pe care te poți oricând baza, care merg și vin de la servicii onorabile, n-ai crede că și ei au fost cândva tineri, ai crede că s-au născut maturi, răspunzatori, serioși. Dar au fost. Au fost tineri și în tinerețea lor au făcut ce azi nu ar mai face, au gândit ce azi li s-ar părea o prostie, au cântat cântece de care azi le-ar fi rușine, au dansat în extazul unei muzici vecină cu vacarmul în locuri și cu oameni pe care cu îndârjire le-ar interzice copiilor lor. Au uitat. Au uitat că au fost copii așa cum copiii lor nu-și pot imagina azi că ei au fost altfel mai demult.

     O transformare uriașă, uriașă doar în aparență fiindcă în miezul lor au rămas pe mai departe ce au fost. Undeva, în miezul lor adânc. Așa de adânc încât cu greu propriile lor gânduri pot scoate la iveală câte vreo întâmplare, câte vreo faptă ce nu se aliniază seriozității lor de azi, vreo iubire, un vis neîmplinit, o greseală. Toate par uitate, toate par ferecate cu zeci de lacăte în lavițe sumbre, mâncate de carii, afumate de vreme.

     Ce știu eu despre tine? Ce știi tu despre mine atunci când mă vezi acum, îmbrăcat în standarde vestimentare, conversând serios cu tine despre vreo temă de actualitate sau importanță pentru toți cei din jur? Mă poți vedea cu pantalonii peticiți și cămașă înflorată, cu părul lung în dezordine, fără griji, fără inhibiții, fără frică de necunoscut? Cu greu ți-ai imagina asta, așa cum greu te văd eu pe tine altfel decât te am în fața ochilor acum. Dar ce-i în mine sau ce-i în tine nu știm decât noi doi. Noi doi, fiecare despre sine, ascunși în spatele hainelor normale, a meselor de birou pline de acte importante, a raspunderii față de familie, față de cei din jur, față de noi înșine.

     Am fost tineri și în sufletul nostru am rămas așa. Am rămas așa sub coaja lemnoasă care ne acoperă miezul. Mai credem și azi că putem face lucruri pe care de fapt nu le mai putem face, mai credem și azi că cineva întoarce capul pe stradă după noi fiindcă arătăm bine dar vedem de fapt  imaginea tânărului de douăzeci de ani, zâmbitor, sigur pe el, arogant în tinerețea lui veșnică. Dar doar pentru o clipă fiindcă imaginea dispare la fel de repede cum a apărut și ne uităm în jur jenați, fâstâciți de propria îndrăzneală și mergem mai departe, un pic gârboviți, cu ochi din care strălucirea a dispărut demult.

     Neștiuți de nimeni, câteodată, când suntem singuri, lăsăm imaginația să rătăcească prin labirintul întortocheat al tinereții și mergem prin el, întâlnind la fiecare cotitură tineri ca noi, bătrânii cu care azi dezbatem interesele lumii, îi întâlnim și vorbim cu ei, glumim cu ei și râdem cu ei. Suntem ușori, puternici, fericiți. E labirintul tău, numai al tău. Un labirint ciudat în care te poți pierde ore întregi dar în care poți sări dacă vrei de la un colț la altul, de la un timp la altul, de la un gând la altul.

     Un infinit de labirinturi coexista suprapuse în spatiu și timp, pentru fiecare dintre noi un altul. Labirinturi pe care nu poți să le părăsești, dar care se pot intersecta, se intersectează unul cu altul la fiecare întâlnire cu cineva, la fiecare gând legat de cineva. Labirinturi virtuale cu persoane reale, oameni care au fost și sunt, oameni care au fost și nu mai sunt. Niciunul nu poate sări în labirintul tău fiindcă s-ar pierde în el, în hățișul de drumuri cunoscute doar ție, în încâlceala de gânduri altfel decât altundeva, chiar dacă gândurile duc la aceeași persoană, la aceeași faptă, la același dor.

     Mergând prin labirintul tău te miști în timp de când primele aduceri aminte și-au lăsat amprenta până acum, prezentul rigid, închistat în convenții și reguli. Dar te oprești doar acolo unde necazurile și problemele încă nu au început, sunt trecătoare, unde fiecare durere ține doar o clipă, într-o lume a nebuniei fericite, a veseliei, a inconstienței.

     E uimitor cât de vast e labirintul, câte zeci de mii de intersecții, cât de lung e drumul și în același timp cât de scurt e de la intrare până la ieșire. Mergând prin el ai senzația că trăiești de o vesnicie și totuși că toată această veșnicie a durat doar o clipă. Și totuși ai mers foarte mult prin el fiindcă la mai toate intersecțiile a trebuit să te gândești pe unde s-o iei, să te întorci de multe ori fiindcă drumul a fost greșit, să încerci să cauți o cale ocolită fiindca în drum era cineva pe care   n-ai dorit să-l mai întâlnești. Dar fiecare pas, fiecare intersecție a ramas acolo, în mintea ta ca o bornă kilometrică pe care scrie cât drum ai parcurs de la intrare până acum. Oare câți pași o sa mai poți să faci pâna la ieșire?

     Dezbracă-ți hainele astea atât de anoste, aruncă hârtiile așa de importante de pe birou și ai curajul să pășești în labirintul tău. Ajunge primul pas, pe urmă valul timpului te ia și te pierzi prin el fără să observi. Și nu încerca să agăți firul Ariadnei de ușa de la intrare fiindcă oricum se va rupe după câțiva pași și o să treci fără să-ți dai seama de la un timp la altul, de la un loc la altul, o să întâlnești oameni de care nici nu mai știi că au existat, o să retrăiești bucurii pe care le-ai uitat demult și-atunci o să te oprești fericit din când în când pentru o clipă, fericit că a fost așa și nu altfel.

 ***  Inapoi la cuprins

 Labirint

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .