Lăutarul

     Neam de neamul nostru, de generații, am fost lăutari. Țigani lăutari. Moșii mei au cântat pe la casele boierilor, prin crâșme și hanuri, au mângâiat scripca și au lovit cu sete țambalul, toți talentați, și-au pierdut nopțile pe la nunți și botezuri, au înmormântat bogați și săraci cu cântece de jale. Nu știau să facă altceva. De când au supt la sân au auzit în jurul lor numai cântece, cântece de pahar, cântece de dor, cântecele deochiate ale câte unui gurist buzat cu părul uns cu ulei de nucă și pieptănat pe spate, cu mustața subțire și pungi sub ochi. Stăteau la început claie peste grămadă, cu puradeii și cu ăi bătrâni în colibe de lut, pe urmă în case zidite la oraș, bărbații veneau frânți de oboseală și de băutură noaptea acasă, femeile făceau copii și le puneau în față blide cu mâncare. Așa a fost de generații și nimeni n-a socotit că nu e bine, că ar trebui să fie altfel. Pe urmă, mai aproape de timpurile noastre, s-au domnit. Au început să facă tarafurile mai mari, cu mai multe instrumente, să poarte haine frumoase și scumpe, să nu mai lase să li se lipească suta pe frunte când cântau la masa boierului ci să fie plătiți ca orice artist, cu bani numărați, înțeleși dinainte.

     Într-o familie ca asta m-am născut eu. Sunt, ca să zic așa, generația cea mai nouă din lanțul scripcarilor care au cântat la mesele boierești. Bunicul a fost scripcar, tata e violonist, pe mine  m-au crescut cu școală, să învăț și altceva în afară de cântat.

     Când am putut să țin vioara în mână, mi-au dat una mică pe care a învățat și tata și bunicul și cine știe câți încă înaintea lor, toată zdrelită și lustruită, dar dacă știai cum s-o mângâi cu arcușul scurt, suna îngerește. De când mă știu m-am uitat cu jind și cu drag la neamurile care cântau, mă jucam cu instrumentele lor, mă mai pocnea câte unul că le era frică să nu le stric cu ce-și câștigau ei pâinea, mă mai lua câte unul pe genunchi și-mi dădea voie să lovesc cu ciocănelele coardele țambalului, râdea și-mi spunea: măi puradelule,  când o să fii tu mare o să ajungi cineva, nu ca tac-tu.

     Am umblat la școală și mi-a plăcut să învăț. Nu cu matematica dar cu limbile, cu poezia, aveam note bune și ai mei erau tare mândri de mine, că mulți școlați în familie nu prea erau. Am crescut între muzică și școală, de la profesori am învățat istorie, de la tata vioară. Asta până când mi-a venit rândul să merg la liceu. Atunci tata s-a îmbrăcat frumos și s-a dus la școală. Nu știu cu cine a vorbit, nu știu ce i-au spus, dar liceul l-am făcut în București la liceul de muzică, clasa de vioară.

     Mi-a plăcut acolo și nu mi-a plăcut. Mi-a plăcut că învățam să cânt cum ai mei n-au cântat niciodată, am învățat să cânt altă muzică, s-o cânt după note, nu după ureche. Mi-au plăcut profesorii pentru care nu conta nimic în afară de talent, sârguință și din astea aveam din plin. Nu mi-a plăcut fiindcă eram singur. Stăteam în gazdă la doi bătrâni, nu departe de școală, stăteam singur  într-o cămăruță într-o căsuță mică din curte, separată de casa lor, unde puteam să exersez cât era ziua de lungă fără să deranjez gazdele, oricum slabe de auz.

     Eram tare singur. Toți aveau prieteni, prietene, se întâlneau, petreceau, se lăudau cu concertele pe care le dădeau în câte-o sală de provincie, mulți dintre ei copii de muzicieni celebri ai căror tată sau mamă cânta în vreo sală de spectacol din străinătăți, erau fete ambițioase, ale căror părinți cântau în orchestre filarmonice de renume, aveau ambiții, talent, aveau exemplul parinților lor în față, ambiția să-i întreacă. Eu eram copil de țigan lăutar, al cărui tată mânuia vioara ca nimeni altul dar scena lui erau case de cultură sătești, nunți țărănești, hramul bisericii în câte-un sat mai bogat, n-avea școală, n-avea renume, învățase meseria furând cu ochii de la ceilalți lăutari, avea ritmul în sânge, bătea tactul cu piciorul fără să-și dea seama c-o face.

     Am terminat primul. Nici asta nu mi-a adus mai mulți prieteni. Unii mă pizmuiau, alții îmi recunoșteau talentul dar atât, marea majoritate nici nu m-au băgat în seamă. Nu eram din lumea lor, nu eram din obârșia lor. Ai mei, acasă, au înrămat diploma într-o ramă groasă, aurie și au pus-o în „camera bună” în care nu intra nimeni numai dacă venea starostele în vizită. Au strâns mână de la mână, ai mei, neamurile, prietenii lor de mi-au cumpărat o vioară bună. Trebuie că au dat mulți, foarte mulți bani pe ea. Mi-au înmânat-o când s-au strâns toți grămadă la noi în curte, sub nuc, starostele a zis câteva vorbe de laudă, mi-au înmânat-o și au zis să o încerc, să le cânt ceva ce-am învățat eu prin școli. Le-am cântat din Paganini, ceva complicat. Aveam în față un juriu competent și exigent care știa să aprecieze când ceva era greu, într-adevăr greu și au rămas cu gura căscată, muți, știau ei foarte bine că ei puteau să cânte Ciocârlia așa de repede că nu le mai vedeai degetele dar asta era altceva, era greu, complicat, fascinant. Am cântat din Paganini ca să le arăt că nu degeaba mi-au cumpărat vioara asta scumpă, ca să le arăt că merită să-și trimită copiii pe la școli, fiindcă dintre toți acești mulți veri ai mei, o grămadă erau tot așa de talentați ca  mine dar nimeni nu s-a gândit vreodată că n-o să cânte mai departe cu taică-sau în taraf.

     La plecare m-au pupat pe rând în tăcere. Era felul lor de a-mi ura noroc și am rămas cu ai mei și cu minunata vioară pe care cânt și azi. Mama a plâns, tata a băut un pahar de vin în cinstea mea și cu asta gata.

     După școală a venit greul. Îmi trebuiau angajamente, îmi trebuia cineva din lumea artistică să mă îndrume, să-mi caute unde să pot cânta. Altfel ar fi fost totul de pomană. La taraf era simplu: venea țăranul și arvunea toată trupa pentru o noapte, fixau prețul, băteau palma și gata. Fără contract, fără nimic. Dar în lumea muzicii iți trebuia întâi cu greu să-ți faci un nume, aveai nevoie de cineva să te introducă, puțină reclamă și…mult noroc. Am avut fiindcă am dat de cineva care a priceput că prin mine poate scoate bani mulți și m-a lansat, întâi în București, pe urma la Sofia și acum umplu săli mari în Paris, Viena, New York. Cu asta a mers, cu restul nu. Eram pe mai departe singur, un om singur într-o lume în care milioane de oameni in jurul meu ascultau fascinați ce pot face cu o bucată de lemn, patru sârme și niște fire din coadă de cal întinse pe-un arcuș, într-o lume în care milioane de oameni ascultau la radio sau pe discuri muzica mea.

     Sunt singur între două lumi. În lumea în care m-am născut, lumea țiganilor lăutari, nu mai sunt lăutar, am școală și pentru ei mult prea sus ca să mai vrea să stea la o masă cu mine să bem un pahar de zaibăr împreună. Chiar și mama, când dau pe acasă din când în când, pune pe masă farfuriile frumoase și mâncăm în „camera bună”. E stingherită și ea și eu, aș fi vrut să fi mâncat în bucătărie, cum mâncam altădată dar nu vreau s-o supăr. Tata stă tăcut. Altădată vorbeam despre cântat, mă învăța, mă îndruma, îmi dădea mai departe secretele meseriei așa cum de generații au fost date din tată în fiu în familiile de lăutari. Dar acum, când nu mai are ce să mă învețe, ce să mai vorbească cu mine?

     În lumea de afară sunt și mai străin. Sălile sunt pline dar după concert mă duc acasă sau în vreo cameră de hotel fără să-mi spună careva: hai măi să bem un pahar împreuna! Așa, fără protocol, fără vreo obligație managerială legată de vreun concert viitor, de vreun concert de caritate. În lumea de afară am rămas un copil de țigan lăutar. Nimeni n-o spune tare, nimeni n-a făcut vreodată vreo aluzie, dar toți simt asta. Și ei și eu.

     Pe la trei zeci de ani am vrut să mă însor, să-mi fac și eu o familie. Dar s-a întâmplat ca și cu restul. Nici o fată nu m-a lăsat să mă apropii prea mult de ea. Politicoase, mi-au dat de înțeles ceea ce eu la început n-am priceput dar cu timpul am învățat s-o fac. Veneam din lumi diferite. O fată de lăutar aș fi găsit cu siguranță. Aș fi o partidă bună, cu bani, cu renume dar am simțit că pentru o căsătorie trebuie mult mai mult decât o casă împreună și câțiva copii. Pentru asta mi-aș fi dorit cineva cu care să pot vorbi de la egal la egal. Nu din îngânfare, dar e greu să ajungi la un numitor comun altfel.

     Așa că viața merge mai departe, cu concerte, cu călătorii, cu bani donați la tot felul de acțiuni de caritate, ce să fac cu ei așa singur. Nici măcar ai mei nu vor să primească ceva de la mine, sunt prea mândri pentru asta. Nici legătura dintre noi nu mai e ca înainte. Nu-i vina nimănui. Viața merge înainte și eu voi rămâne până la sfârșit ce sunt și acum. Un muzician celebru, fiul unui țigan lăutar.

***  Inapoi la cuprins

 Lautarul

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .