Liceu, ce vremuri...
Pe pupitrul din fața mea stau un caiet gros de zece lei și un rest de creion din alea cu gumă la capăt. Caietul e pentru toate materiile împreună fiindcă mi-e lene să car mai multe cu mine iar cărțile de școală le-am lăsat acasă. Tot n-ar ajuta la nimic. Ce, să înveți în pauză? Nu-i păcat? Că pauza face toți banii, cred că pentru asta merg la școală.
Stau așa și mă prefac că ascult, trebuie să mă prefac, altfel iese scandal cu profesorul. Mă prefac că sunt atent și, proptindu-mi falca în palma dreaptă, folosind-o ca pe un paravan, îmi arunc ochii pe geamul deschis. Afară e soare și câțiva copii bat mingea în curte. N-o fi venit profesorul la oră, or fi având sport? Cine știe? Fericiții. Nu trebuie să stea în clasa încălzită, în uniformele astea aspre și lălâi, cu cravata strângându-ți grumazul. La ce-o fi bună și cravata? Cui i-o fi venit ideea asta nefericită? Singura parte bună a cravatei e că-ți oferă zilnic o clipită de fericire și ușurare când în sfârșit o scoți de la gât. Dar până acolo mai e, până la plecare mai sunt trei ore, toate pline de plictiseală și monotonie. Se vede că și proful are cam aceleași sentimente ca și mine că și el se uită tot a două propoziție pe geam. E tânăr și el, abia dacă a început de vreo doi ani. Cred că dacă ne-am întâlni uneva pe ștrand, numai în chiloți de baie, i-aș zice: băi, ai o țigare? Așa de puțin se vede diferența de vârstă între noi. Dacă ar fi un profesor cum se cade ar zice că n-are țigari și ar lăsa-o moartă, fără să facă mare scandal la cancelarie. Dar câți sunt din ăștia? Vreo doi, trei. Dar sunt. Am cunoscut unul care se trăgea de brăcinari cu elevii și toți îl respectau. Nu-i trebuia băț. Dar restul? Nu zic, unii sunt profesori adevarați, îți e mai mare dragul să-i asculți dar și ei sunt oameni. Cu familie, cu probleme. Se enervează câteodată din te miri ce și primești un patru în câteva secunde. Te întrebi și tu mirat, ce-o fi avut domnule cu mine? Dar înghiți în sec și taci că el e mahărul, el taie, el spânzură. Primești un patru și te lasă două luni să înveți ca prostul fără să te asculte și parcă e o făcătură, o dată n-ai avut timp că de, sunt și lucruri mai importante pe lume decât învățatul și pac, te scote la răspuns și mai primești un patru. Și cu asta ești aranjat. Că dacă are el chef, te mai ascultă o dată la sfarșit ca să nu rămâi corigent, dacă nu, nu. Și corigența nu e o chestie faină fiindcă îți strică toată vara. Nu că ai învăța zi și noapte, dar stau ai tăi pe capul tău și nu te mai slăbesc: învață! Ne-ai făcut de rușine, nici nu mai putem să ieșim pe stradă. Mama, lacrimi, tata nu mai schimbă o vorbă cu tine. De parcă tu ai fi vinovat că n-a vrut să te asculte în ultima zi.
Da, de aia merită să mai înveți un pic. Să nu-ți strice vacanța. Dar nici să tragi prea tare n-are sens. Că sunt unii care nu știu altceva decât să învețe. Și dacă-i laudă vreun profesor se umflă în pene gata, gata să explodeze. Mare lucru. Dacă aș vrea, aș învăța și eu. Dar nu vreau. Ce-s nebun. Câte un pic din fiacare ca să nu-mi strice vacanța, da. Dar atât. Am văzut eu din ăștia care învață acasă, după aia se scoală la cinci dimineața să repete și fiindcă n-au reținut nimic, mai învață și în pauză. În pauză. Păi cuvântul „pauză” însuși e ca o poruncă: nu fă nimic sau mai bine zis nu fă nimic inutil și neplăcut! De exemplu să înveți. În pauză, și la drept vorbind pauza oricum e mult prea scurtă, ai o gramadă de lucruri de rezolvat. Când altcândva mai ai ocazia să stai cu spatele lipit de peretele coridorului în semîntuneric și să te uiți galeș la fetele astea frumoase pe care nici nenorocitul ăla de sarafan albastru de la uniformă nu reușește să le facă să arate urâte. Păi ce, dacă te duci acasă, se plimbă două câte două prin fața ta în camera de zi fericite că te-ai uitat la ele niște fete? Că le place și lor jocul. Știu ele că le urmărești cu privirea dar s-ar întoarce și nu s-ar întoarce. Câte un pic din fiecare. Ce și-or fi spus una alteia, că niciodată nu merg singure, numai în tandem, unele se mai țin și de mână. Că dacă vreuna e singură, ori e supărată pe lume ori a trimis-o directoarea să-și lungească uniforma să nu i se vadă cumva vreun semn deasupra genunchilor. Ce-o fi apucat-o și pe asta? De ce nu le lasă în pace pe sărmanele fete? N-ajunge că le-a îmbrăcat școala în sarafane și le-a pus cordeluță pe cap, număr pe mânecă și câte și mai câte. Acum le mai vânează și pentru cât de scurt e sarafanul. Și cordeluța. Poți să fii tu as la învățătură, dacă n-ai cordeluță te zboară cât ai zice pește. Dacă n-ai învațat nu te zboară. Te lasă pe toamnă să-ți strice vacanța. Ca și la noi cu cravata. Ce contează cât ai ținut-o în buzunar și e toată mototolită. Arată ca dracul dar trebuie să ți-o spânzuri la gât, n-ai altă alegere. Și ce ne mai rămâne atunci? Mici acte de revoltă care nu sunt înscrise în codul școlar fiindcă nimeni nu s-ar fi gândit că cineva ar putea face așa ceva. Așa cum a fost cu ciorapii flaușați roșii și galbeni. A fost un strigăt de revoltă, strigăt de protest împotriva regulilor absurde. La început n-au avut ce face, nu era interzis, erau fără grai. Au încercat să facă glume pe seama ciorapilor noștri dar degeaba. Revolta tăcută a ciorapilor colorați a ținut câteva săptămăni până ne-am săturat. Era și vara și erau prea groși, flaușații aștia.
De fapt în pauză are loc adevarata viață de elev. În pauză se încheagă iubiri veșnice de câteva săptămâni, se schimbă informații despre unul, despre alta, în pauză ai asistența necesară când vrei să arăți cât de măreț ești. Cum ieși tu de la toaletă și sufli ultimul fum de țigare nonșalant pe coridor, crapă fetele când te văd. Cred. Nu sunt sigur. Că atunci când îl suflu nu prea mă uit la ele, mă uit dacă n-o fi pe aproape profesorul de sport, că dacă te vede, nu te spune la director, te bagă în sala de sport și îți cârpește câteva de îți iese fumul și pe urechi. Și culmea că profesorul de sport e fumător înrăit, fumează țigare de la țigare. Să faci ce zice popa nu ce face…
După ore ieșim puhoi afară pe poartă. Mă mir că nu e ranit în fiecare zi câte cineva în îmbulzeala asta. Fetele stau ciopor în fața școlii și se fac că vorbesc lucruri importane. Visează numai feți frumoși pe cai albi dar până găsesc gloabele ăstora jăratec să înfulece, se mulțumesc ele, fetele și cu noi. Noi, băieții nu visam nimic cu zâne. Visăm cu ele. Unii sunt deja perechi. E o plăcere să-i vezi cum se așteaptă unul pe altul ca doi porumbei. Se pun față în față, se sorb o jumătate de ora din ochi și pe urmă, dacă nu-i nici vreun profesor pe-acolo, se iau de mână și pleacă în tăcere. Altul se uită la câte una și-i face semn să vină la el, dar nu prea vin ele că se dau rușinoase. Nici ele nu știu cum s-o învârtă și atunci, câte una îi răspunde pe sub genele lăsate cu câte-un cuvânt batjocoritor dar batjocura e numai de fațadă, tare ar merge și ea să se oprească lângă el, să i se uite jumătate de oră în ochi și să plece cu el de mână. Dar dacă o vede careva? Dacă aude mama? Ce-o să zica lumea?
Cândva se împraștie toată gloata. Rămâne școala pustie. Unii o iau către casă, băieții în spatele școlii la o țigare, eu știu că aleg drumul cel mai lung posibil ca să ajung acasă. Cred că dacă nu mi-ar fi foame, aș putea să ocolesc Pământul până să ajung. Dar așa…
*** Inapoi la cuprins
Liceu, ce vremuri...
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .