Limba

       - Știi limba asta?  

       - Puțin. Știu destul ca să nu mă poate vinde nimeni.

      Așa se zice, sau cel puțin așa am auzit eu de multe ori expresia asta, spusă de diferiți oameni. Până acum n-am băgat-o în seamă, era doar o expresie ca multe altele, deși, dacă stau și mă gândesc un pic, fiecare dintre expresiile astea are un sâmbure de ceva, de ceva filozofic.

     De ce să te vândă? De ce ti-e frică? Da, frica, frica de necunoscut atunci când mergi pe stradă sau stai undeva între oameni și ei vorbesc între ei într-o limbă pe care tu nu o cunoști. Oare vorbesc despre mine? Oare nu le convine ce fac, cum arăt, că pur și simplu sunt aici? Sunt în pericol? Și asta între oameni necunoscuți care n-au nimic cu tine, care-și văd de treburile lor, în limba lor, așa cum îți vezi și tu de treburile tale în limba ta. Doar atât. De unde vine atunci această frica? Cumva o simți ca pe o frică ancestrală, ca pe o amenințare pe care generații după generații au avut-o, o frică necunoscută, irațională, supărătoare. Unii n-o au, acei puțini care, cu mâini și cu picioare, cu grimase și mimică reușesc să se facă înțeleși și de un trib izolat dintr-o pădure pierdută lângă Amazon, acei extrovertiți care vorbesc cu oricine. Sau acei pe care mintea îi duce mai departe de granițe de țări și granițe de limbă, aceia care trăiesc nu în țara asta, nu în Europa, nici în America sau Africa, trăiesc pe Pământ.

     Și totuși, de la această frică pornesc atâtea rele... Rele nepermise între oameni. Ură, intoleranță, neîncredere. Nici nu trebuie să mergem mai departe decât în familii mixte în care frații ei, părinții ei, la o întâlnire de familie cu frații lui, cu părinții lui, vorbesc între ei limba străbunilor lor, limba pe care ei o vorbesc acasă între ei. Nu se iscă vorbe, se încearcă să se vorbească cât de cât limba comună, se simte că fiecare se consideră în familie și totuși... Și totuși, pe undeva apare suspiciunea asta neplăcută, întrebarea despre ce au spus când au schimbat puțin limba, de cine au vorbit, de ce   n-au spus ca să pricep și eu?

     N-au spus nimic rău, au vorbit doar că masa pe care ai pregătit-o a fost foarte bună, că ai o casă plăcută, că nepoții comuni sunt niște copii foarte reușiți. Au vorbit între ei că mâine trebuie să meargă la dentist, sau cu mașina la reparat, sau să plece în delegație. Au vorbit în limba lor fiindcă așa sunt obișnuiți să vorbească unul cu celălalt, că au considerat, fără să gândească anume, că nu era nimic important sau de ascuns pentru ceilalți, fiindcă li-e greu uneori să vorbească într-o limbă pe care nu o stăpânesc așa de bine, așa că dacă nu e nevoie neapărat, n-o folosesc.

    „Dar e limba țării ăsteia, trebuie s-o știe perfect!” Dar pentru cine a vorbit o viață întreagă mai mult într-o aceeași limbă, îi e greu s-o vorbească chiar perfect pe cealaltă. Întotdeauna rămâne o mica diferență între limba maternă și cea pe care o dai tu ca a doua limbă maternă. Cunosc pe cineva care vorbește perfect două limbi. Dar când socotește repede, socotește întotdeauna într-una, nu și în cealaltă. Îi e mai ușor. Desigur că nu e la toți la fel. Între extremele în a nu ști deloc sau a ști perfect sunt multe nuanțe de gri în care se găsesc majoritatea.

     Din frica asta escalează de multe ori conflicte între oameni care locuiesc de ani de zile pe aceeași stradă, a căror copii se joacă împreună și vorbesc amândouă limbile, sau mai bine zis un amestec din cele două, cu cuvinte luate de la una sau de la cealaltă și totul pare pentru ei să funcționeze perfect. De frica asta profita însetații de putere care au înțeles-o, au înțeles mecanismele fricii și o folosesc ca pe o armă. Și e de ajuns ca să înceapă de o parte, riposta vine imediat și pacea s-a dus. Păcat. Trăim împreună de generații, de sute de ani împreună, tu m-ai învățat să fiu ordonat, eu te-am învățat să ai imaginație, în munca noastră ne completăm reciproc și ne câștigăm împreună pâinea. Și la semnalul vreunui declasat, începem să ne certăm, să ne aruncam unul altuia vorbe de ocară, curios, fiecare în limba celuilalt, ca s-o înțeleagă și înjurăm în barbă in limba noastră, crezând ca celalalt n-o sa priceapă.

     Ai încercat vreodată, în vreo țară străină să-i saluți pe oameni în limba lor, să le mulțumești în limba lor, să încerci să faci o propoziție stâlcită din trei cuvinte și șapte semne din mâini? Încearcă și o să vezi cum li se umple fața de un zâmbet larg, așa cum și a ta se umple când vreun străin îți mulțumește, în țara ta, în limba ta. E poate o chestie de politețe, poate o chestie de toleranță, cu acele câteva puține cuvinte să arăți: „Noi suntem de un sânge, tu și eu, noi suntem oameni. Doar limba, doar culoarea, doar obiceiurile ne deosebesc dar restul le avem în comun.”

     E totul așa de aberant. Poate cu zece generații în urmă, strămoșul meu și strămoșul tău au trăit în același sat și au vorbit aceeași limbă. Poate că strămoșul meu a trebuit să plece fiindcă era sărac și murea de foame și a ajuns departe, pe alte meleaguri, cu altă limbă. Ce e altfel la noi în afară de limbă, de neînțelegerea ei ca să ne creeze atâta frică?

     Nu, nu limba e problema ci incapacitatea noastră de a înțelege ce se vorbește cu ea, ce se hotărește cu ea despre soarta noastră. Suntem văzuți ca prieteni, suntem văzuți ca dușmani? Vom fi dezavantajați în vreun fel? Astea sunt problemele noastre și atunci explodăm furioși și ne spunem, în cel mai bun caz în sinea noastră: „Ce dracul nu vorbește ca să înțeleg și eu”. Și neîncrederea duce la paroxism fiindcă ai putea pur și simplu să-l întrebi despre ce e vorba dar mintea ta nu poate să nu aibă îndoiala că ce ți se spune nu e traducerea fidelă a ceea ce tu n-ai înțeles ci o traducere „îmbunătățită”, făcută la repezeală ca să te amăgească. E de necrezut cum lucrează mintea noastră câteaodată. Iar dacă pe fondul ăsta vreun mai mult sau mai puțin politician aruncă o vorbă cu două înțelesuri în care fiecare ia ceea ce-i convine, atunci bomba explodează. Două tabere care nu mai ascultă nimic și nu mai vor să creadă nimic din varianta celuilalt, două tabere care rescriu istoria în două adevăruri diferite, două tabere pline de ură, ură în familie, ură între vecini, ură între prieteni.

 ***   Inapoi la cuprins

 Limba

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .