Linia albă

     Conduceam, ce-i drept cam repejor, pe șoseaua de coastă pe o ceață să-ți bagi degetele în ochi, nu alta. Șoseaua era pe acolo, n-o vedeam, vedeam doar dunga albă din mijlocul ei. Mă țineam de ea ca un pechinez credincis după o văduvă bătrână. Am mers așa cam vreo două ore când deodată, un idiot a desenat linia albă nu pe mijlocul străzii ci brusc, către prăpastie. În timp ce cădeam, după ce am văzut că nu mai are niciun rost să mai țin volanul și să apăs frâna, am început să filozofez profund asupra liniei vieții mele, care, din cauza unei linii albe desenate greșit de un idiot pe șosea, s-a scurtat considerabil. Aș fi filozofat eu mult timp mai departe dar abisul în care tocmai mă trimisese linia albă nu era suficient de adânc pentru asta.

     Așa că m-am trezit la poarta de jos. În fața porții statea un paznic cu coadă lungă și cornițe, în mână cu un trident. I-am zâmbit politicos și i-am zis: „Salut Poseidon !”. N-a gustat gluma. M-a împins brutal cu furca și a mormait plictisit: „Aici nu e sanatoriu, intră!” Și deschise poarta mare de fier cu un scârțâit strident. Chiar m-am gândit: trebuie s-o ung.

     Am intrat pe poartă și am fost întâmpinat cordial de toți prietenii mei care mi-au luat-o înainte. M-au bătut pe spate, m-au îmbrățișat și mi-au zis că ar trebui să fiu fericit că nu sunt singur pe-aici. Unul a și început: „Bine, măi, c-ai venit, că avem un virus în calculator și nici WIFI-ul nu merge ca lumea”. Atul: „Te pricepi, măi, la montat lămpi? că aici e cam întuneric. Lumina vine doar de la flăcări și nu putem citi”. Am început să-mi fie familiară atmosfera. Era ca acasă.

     După ce ne-au lăsat să ne mai întreținem puțin, a venit un tartor și mi-a zis că trebuie să merg cu el la birouri. L-am urmat într-o cameră mare care mirosea a sulf , m-a pus la o masă și mi-a dat niște formulare să le completez. Nu numele și datele personale, alea erau deja scrise, bag’samă că aștia aveau toate informațiile. Îi interesa să fac o cruce la ce păcate știu eu că am avut. Am luat condeiul în mână și am început să citesc. Am însemnat ce am crezut eu că ar fi păcat, nu prea multe, că unde nu eram sigur, n-am bifat și după aia i-am dat încornoratului hartiile pe care a început să le studieze, scărpinându-se între coarne și mișcând nervos din coadă. „Hm, ai fost cinstit când ai completat?” Imbecilul. Dacă eram cinstit nu ajungeam să completez formulare în căldura asta. „Da”, i-am răspuns. „Totul cinstit.” M-a condus într-un birou unde stătea unul cu coarnele ceva mai mari și ăsta mi-a explicat cum stă chestia. Zicea că păcatele au și ele o anumită greutate, o anumită pondere, nu e totuna ce-ai păcătuit. Că pornesc de la șmanglit din buzunare până la a fi șef de partid. Toate treptele de la mic la mare. Am început să-mi bat capul  în ce categorie m-or pune. Din buzunare n-am luat, dar am mai luat de unde era mai mult, cum făcea toată lumea. De omorât n-am omorât, de bătut n-am bătut și nici cu partidul n-am avut de-a face. Și tot analizându-mă eu așa ca să văd ce o să facă ăștia cu mine, am început să mă întreb că de fapt ce caut eu aici, așa nevinovat ca lacrima Cristi? Ei, pe urmă mi-au pus niște video-uri cu ce-am făcut. Mamă, Doamne, rău am fost. Dracu‘ a știut de toate astea! Da, dracul a știut. Acum e prea târziu.

     Am fost repartizat la clasa a treia de jos, minciuni, mici înșelătorii, lăudăroșenii, mici falsuri, lăcomie, chestii din astea pe care toată lumea le are. Temperaturi între patruzeci și șaizeci de două ori pe zi, pârlit la tălpi o dată pe săptămână, în rest, nimic de cumpărat cu buzunarul plin de bani, apă chioară în sticle de bere rece, stat la coadă la lapte în zorii zilei și așa mai departe. Nimic ieșit din comun, am mai văzut eu din astea în viața mea. Nicio dovadă de spirit inovativ sau de imaginație. Am fost profund dezamagit și am încercat să le-o spun. Noroc că mi-a șoptit unul: „Măi, las-o moartă, o să creadă că ești șef la vreun sindicat și te bagă sus, la zece. Acolo  nu-i de glumă. „Ei”, îi zic eu, „las’că n-o fi dracul așa de negru cum se zice. Că și ei au nevoie de câte ceva, ba nu mai e smoală, ba nu mai e sulf, ba nu mai e petrol să le dea foc.”. „Da” zice el. „dar întâi te încearcă. Îți dau drumul cu capul în jos de la etaj de câteva ori și ăla care cade întotdeauna în picioare, cu ăla tratează. Și ăi de la zece, ăia știu cum să cadă, au antrenament. Dacă ești începător, îți rupi numai gâtul.”

     I-am mulțumit colegului și am plecat să-mi caut prietenii. Care pe unde, ca la centrul balneo: unii la băi de cincizeci de grade, unii la saptezeci, unii la saună în cazan, alții la peeling pe jăratec, între ele câte o gustare fără mâncare și un pahar gol de apă. Nu știu cum o fi în rai, dar cu atâta muzică astrală, precis e mai plictisitor decât pe-aici.

 ***   Inapoi la cuprins

 Linia alba

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .