"Sufletul este așezat în trup precum un diamant necizelat, și trebuie să fie lustruit, altfel strălucirea sa nu va ieși niciodată la iveală."  

(Dante Alighieri)

Mașina de citit suflete

      Un om a inventat odată o mașină de citit ce-i în sufletul omului. A muncit la ea mulți ani și n-a văzut în invenția lui nimic altceva decât șuruburi și tranzistoare. Nu era psiholog, nu era preot, era doar un inginer pasionat să inventeze ceva ce încă nu se inventase încă. Si așa ceva încă nu se inventase. A muncit la ea noapte după noapte, când familia lui dormea, când orașul lui dormea, doar el lipea și înșuruba, încerca și gândea până când, într-o zi, mașina lui a început să vorbească. Vorbea într-un limbaj codat, vorbea scriind pe un mic ecran cu litere verzui, o înșiruire de semne pe care nimeni nu le-ar fi putut înțelege. Doar el, părintele mașinii, el putea citi ca pe un roman tot ce mașina afișa tăcută rând după rând, semn după semn.

     Când a apărut primul semn, o explozie de bucurie i-a umplut sufletul și mașina a început să scrie înnebunită, umplând ecranul până jos. Cu o curiozitate nemărginită și cu gândul doar la tehnică, parcurse cu privirea repede ecranul de sus până jos și când termină, se opri ca trăsnit, nemaiștiind ce să facă. Pe ecran era descrierea momentană a sufletului, a sufletului lui, nu așa cum și-l închipuise el, simplu, curat, ci a citit în el un amalgam de lucruri la care nu s-ar fi gândit, nu s-ar fi așteptat despre sine niciodată. În spatele dorinței de a inventa ceva era un sir întreg de lucruri pe care le disprețuia la alții și era sigur că el nu le are. Era o ambiție bolnăvicioasă de a realiza ceva, înfumurarea de a fi inventat ceva ce alții n-au știut să facă, era o întreagă neglijare a familiei, a prietenilor, ale căror dorințe sau nevoi erau subordonate acestor ambiții, era furia de a fi deranjat din lucrul sau, un fel de ură pentru cei care îl deranjau. Toate astea stăteau crud pe ecranul pâlpâind în semiîntunericul camerei.

     Șocat, apăsă brutal pe butonul de oprire și se lăsă greu în scaun, nemaiștiind ce să creadă. Era poate o eroare de calcul, o eroare de tehnică, nu se putea ca ce citise să fie el, un soț și un tată așa de bun. Refăcu calculele, mai adăugă un tranzistor, un șurub, dar mesajul era același, neschimbat, crud. Închise aparatul, se duse să se culce fără să reușească să adoarmă până în zori.

     Un singur experiment nu e o concluzie, spuse inginerul din el și își luă aparatul sub braț și plecă aiurea pe străzi, prin parcuri, apăsa din când în când butonul de pornire și parcurgând cu privirea repede rândurile verzi. Sufletul unuia, altuia, copii, bătrâni, femei, bărbați. Se îngrozi și se întristă, se bucură și se minună. Persoane cunoscute, pentru care ar fi băgat mâna în foc că sunt așa sau altfel, lăsau uneori pe ecran amprente de negândit: minciună, lașitate, ură. Persoane pe care le-ar fi trecut cu vederea ca fiind neglijabile umpleau ecranul cu bunătate și liniște. Bătrâni mândri, întristați și rușinați în sărăcia lor după o viață de muncă, îngrijorați că nu le vor ajunge banii pentru pâine, pentru medicamente, femei frumoase stinghere și nesigure în frumusețea lor. Suflete de copii curate, nemânjite încă, suflete îndrăgostite de ei însuși sau de alții. Fiecare altfel, fiecare cu bun și rău, fiecare cu ceva ascuns de alții și de el însuși.

     O remușcare profundă începu să-i roadă conștiința și mașinăria lui, visul lui de ani de zile începu să i se pară cava josnic, un mijloc de a spiona ultimele picături ale altor ființe umane cunoscute sau necunoscute lui. Văzuse prea multe în propriul lui suflet, prea multe în sufletele unor apropiați lui, prea multă fățărnicie, prea multă răutate ascunsă sub masca pietății, prea multe gânduri criminale în spatele unor sutane. Se gândi să distrugă mașina, să nu spună nimănui, niciodată, ce crease, ce putea să existe pe lumea asta. Și totuși visul lui de ani îl oprea. Dorința lui de a arăta lumii ce putuse să realizeze mintea lui, mâna lui, era tot așa de mare ca și remușcarea și rușinea pe care o trăia. Dar era convins că mașina lui era o armă în mâna unuia care dorea s-o folosească, era sfârșitul multor relații pașnice, a multor iubiri, a multor prietenii. Luni de zile se chinui în gândurile acestea și nu găsea soluția salvatoare. Atunci se hotărî să lase sorții alegerea și să ofere omenirii șansa să aleagă: aparența sau realitatea. Își expuse mașina public, o tablă mare îi explica scopul. O lună, o lună întreagă a așteptat ca lumea să-i încerce mașina, să aibă încrederea să-și deschidă sufletul liber, în văzul lumii. Nici un om, nici măcar o singură persoană n-a avut curajul s-o facă. Ușurat, a luat ciocanul și a lovi-o cu sete. Șuruburi și tranzistoare s-au răspândit pe jos în jur, redând lumii liniștea de până atunci.

***  Inapoi la cuprins

Masina de citit suflete

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .