"Licuricii spuneau stelelor: "Învăţaţii afirmă că lumina voastră se va stinge odată". Stelele n-au răspuns."
(Rabindranath Tagore)
Noapte
Ieri seară am văzut stele pe cer. Ce-i mare lucru în asta? Pentru cineva care de mai bine de patruzeci de ani a trăit într-un oraș mare este. Printre luminile marelui oraș, orice stea pălește, dispare, dispare și ideea de cer de noapte.
Ieri seară am văzut stele pe cer. Am ieșit în gradina casei și când mi-am ridicat ochii, am văzut cerul, cerul negru împânzit de stele sclipitoare. Cerul așa cum mi-l amintesc eu din copilărie în orașul mic, pe strada în care era un singur bec ce dădea o lumină slabă și galbenă, întunecată și aia de sutele de fluturi de noapte care-și ardeau aripile la el, bec pe care din când în când îl nimeream cu praștia ca să dispară și ultima lumină care ne-ar putea deranja în intimitatea noastră când ne adunam pe câte o bancă, fete și băieți, strânși în jurul vreunei chitare ieftine, cântând, râzând, stăpâni pe lumea asta sub cerul ăsta negru și sclipitor în același timp.
Am stat și m-am uitat îndelung, neglijând răcoarea nopții și cerul pe care-l priveam la o mie de kilometri de orașul copilăriei mele, era același ca acasă. Același întuneric, aceleași sclipiri, fiecare stea era la locul ei așa cum în creierul meu, inconștient, această uriașă hartă s-a întipărit. Cu Carul Mare, cu Carul Mic, Luceafărul. De aici mai departe cunoștințele mele astronomice se terminau. Și totuși îmi părea așa de cunoscut, de familiar, de parcă îmi aparținea mie de când mă știu. L-am privit îndelung și de abia atunci am realizat cât de rar l-am văzut așa, în splendoarea și strălucirea lui, într-o noapte fără lună, cât de dor mi-a fost să-l văd și cât mi-a lipsit. Cât de des am privit cerul marelui oraș și în ochi mi-a pătruns doar lumina străzii, lămpile de pe stâlpi și farurile mașinilor, m-am așteptat să văd stelele și cu timpul m-am obișnuit că ele nu există. Cu atât mai mare mi-a fost mirarea când acum, privind cerul, am regăsit cerul meu, neschimbat de patruzeci de ani, de patruzeci de mii de ani.
Am stat să-l privesc până am simțit că gâtul mi se înțepenește în poziția aia incomodă și totuși n-am vrut să-mi cobor capul. Din întuneric coborau forme și animale fabuloase, am încercat să leg cu fire imaginare stele între ele și să formez figurile zodiacului sau figuri noi, de parcă cerul ar fi fost o tablă neagră de școală, un fel de joc al imaginației. Și totul mi-era așa de cunoscut. Era exact ca cerul din nopțile petrecute într-un cort într-o poiană din Retezat sau într-o cabană în Făgăraș, când seara, obosit după atâta mers, îți permiți pentru o oră, două, să stai pe lemnul umed al unui copac căzut, să stai tăcut și să visezi, așa cum probabil au visat și au privit mii de generații înaintea noastră, așa cum imaginația lor, ca și a noastră a zămislit figuri din stele, au zămislit zei și frici și legende ce au dăinuit până azi. Mi-ar place să cred că o sută, o mie de generații înaintea mea, generații din care mă trag au trăit pe aici pe undeva și au văzut același cer pe care îl privesc eu acum. Fiindcă atunci acești mii de necunoscuți mie, rudele mele ancestrale, o să-mi fie mai aproape, am avea ceva în comun în afară de genele din sânge, acest cer care și pentru mine și pentru ei a fost același, ceva la care m-am uitat și eu și ei și care poate ne-a legat strâns prin aceleași gânduri, aceleași fantezii, aceleași frici. L-am privit și gândul mi-a zburat la satul acela uitat de lume în care după ora zece generatorul electric se oprea și în care am stat pe o bancă în fața unei case mari și verzi, în stânga mea o fată pe care am iubit-o, în dreapta mea un bătrân cu palarie pe cap și cu amândouă mâinile zbârcite așezate pe rotunjimea bastonului, povestindu-ne despre stele, despre sat, despre când a fost el flăcău în armată, ne povestea cu vocea lui monotonă și plăcută în noaptea aceea de basm în care puteai să-i deslușești doar conturul aspru al feței în lumina stelelor. Îmi amintesc cum am ținut-o de mână pe fata aia pe care am iubit-o, am ținut-o de mână în tăcere, ascultând amândoi fermecați poveștile, fermecați de povești, fermecați de noapte, fermecați de stele, dorind ca noaptea să nu se termine niciodată. Și am înțeles atunci cum au apărut poveștile cu zâne și balauri, cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene.
Am privit cerul la mii de kilometri de casă, l-am privit din mijlocul pustiului unde sute de kilometri împrejur nu exista nici o lanternă, nici o mașină ca să rupă întunericul și în care erau atâtea stele încât aveai senzația că cerul e gri nu negru și în care lumina stelelor, ea singură, ajungea să-ți vezi pașii. Am fost impresionat de cerul ăsta în care Norii lui Magelan păreau chiar nori, nu miliarde de stele adunate împreună, de întinderea nesfârșită a cerului, copleșit de cât de mici suntem în comparație cu el, dar a fost un cer rece, frumos dar rece, steril in liniștea aia desăvârșită. M-am simțit străin în admirația mea, negăsind tiparul cerului meu sub care am copilărit, cerul din munții de acasă, cerul din satul ăla uitat de lume. Cerul și stelele și cântatul greierilor.
Ieri seară am văzut stele pe cer. M-am uitat la ele până am înghețat și abia atunci am coborât capul. M-am mișcat ca să mă încălzesc și să mă dezmorțesc un pic și am realizat atunci că pentru câteva minute am fost iarăși copil.
*** Inapoi la cuprins
Noapte
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .