Noi credem că știm

Noi credem că știm ce simt ceilalți în jurul nostru și credem că-i putem înțelege perfect. Credem că judecata noastră este cea mai bună și chiar dacă mai greșim câteodată, trecem repede cu vederea și ne spunem că da, de data asta s-a întâmplat să greșesc, dar în general… În general suntem așa de siguri de noi când apreciem pe unul sau pe altul, că ne ajunge un gest, o haină, un miros că să-l clasificăm într-o lungă listă de buni sau răi, de integri sau nu, săraci sau bogați, puternici sau slabi și atunci, comportamentul nostru cameleonic, se adaptează într-o secundă, devenind umili sau aroganți, prietenoși sau dușmănoși.

     În fapt nu știm nimic, mai nimic. Nici măcar după zeci de ani de conviețuire cu cineva nu-l cunoaștem nici măcar pe jumătate. Ce știm noi ce gândește el, ce-l frământă, ce-l chinuie? Ce vedem e doar o scoarță subțire, o mică fereastră prin care persoana lui e legată de a noastră, prin care vedem, sau credem noi că vedem dacă e trist, dacă e vesel, dacă e mulțumit sau nu. Dar perdeaua e lăsată și în spatele perdelei se ascunde adevăratul eu al fiecăruia dintre noi și prin transparența ei lăsăm să treacă exact atât cât credem noi că trebuie să fie văzut. Cât credem noi că trebuie, în extrovertirea sau introvertirea noastră a fiecăruia, o fațadă pentru alții, o fațadă prin care un extrovertit își ascunde poate durerea sau necazurile. Și le ascunde de noi, poate că de rușine, poate ca să nu ne încarce și pe noi cu ele. O tăcere prin care un introvertit își ascunde timiditatea, poate gândurile negre sau periculoase, poate doar veselia cu care privește lumea din jur, spectator la teatrul vreunui guraliv lăudăros, meditativ la problemele lumii, atent să învețe din greșelile altora. Și noi privim cu atenție și nonșalanță această perdea și hotărâm așa sau așa, judecăm, învinuim, lăudăm, recompensăm. Toți suntem buni cunoscători de oameni și atunci când ne înșelăm, când un prieten vezi că nu-ți e prieten ești trist și furios. Cum am putut să-l cred prieten? Iar asta se întâmplă mai des decât am vrea noi să recunoaștem. Dar atunci când trebuie să recunoști că te-ai înșelat în cineva, că e mult mai bun decât ai crezut, îți trebuie mult timp, foarte mult timp că să o admiți.

     Noi credem că ce vedem e adevărul, sau cel puțin mare parte din el. Îl clasificăm pe bătrânul cerșetor ca aflat la marginea prăpastiei sociale. Ce știm noi despre el? Ce știm noi ce-a făcut el în viața lui? Poate a fost un profesor bun la o școală mare și soarta l-a lovit atât de crunt încât a căzut. O să spuneți că nu se poate. Ba se poate, fiindcă nu fiecare dintre noi e alintat de soartă să fie puternic. Asta nu ne-o putem alege și poate că pentru el a fost prea mult. Un pahar, două, apoi mai multe. Apoi fără serviciu, fără casă, fără prieteni. Și la urmă în coltul unei străzi, îmbrăcat în hainele care au fost cândva frumoase, cerșește de la noi un ban pentru pâine. Noi îi aruncăm în grabă un mărunțiș și îl privim cu un amestec de milă, dezgust și dezaprobare, crezând că știm noi sortul ăsta de oameni care mai degrabă stau în frig pe stradă decât să muncească.

     Da, noi, fiecare dintre noi suntem niște excelenți psihologi. Credem noi. Dar de multe ori nici chiar dovezile evidente nu ne deschid ochii. Ce știm noi despre ce simte un bolnav, ce frici îl încearcă, ce putere îi trebuie ca să-și păstreze optimismul  ca sa  poată să învingă boala? Ce putere îi trebuie ca să nu lase să se vadă în afara ferestrei durerea, spaima, suferința? Ce știm noi ce gândește în momentele cele mai grele? Noi credem ce vedem, ce auzim. Noi credem că știm și aruncăm câteodată niște vorbe seci de încurajare, niște banalități standardizate și plecăm mai departe. Dar habar n-avem. Habar n-avem.

     Noi credem că ceilalți sunt ca noi. Și de asta îi vedem, îi judecăm după regulile noastre. Dacă ești corupt, coruptul ti-e prieten. Dacă ești un învățat, incultul te deranjează. Fiecare dintre noi e altfel. Savantul vede în jurul lui o lume ce știe prea puțin și se crede sus și restul jos, așa cum se vede și un fotbalist cu șapte clase, vedeta vreunei echipe din prima ligă. Așa cum se vede meseriașul reparând mașina doctorului neștiutor care stă lângă el și așa cum se vede doctorul în fața meseriașului întins pe masa de operație.

     Noi nu suntem perfecți, dar restul oamenilor stau și mai rau decât noi cu perfecțiunea. Așa gândim noi, fără să fim măcar atenți la gândurile noastre. Și mă întreb singur: dacă mi-aș fi un străin mie însumi, oare  ce-aș gândi despre mine?

***   Inapoi la cuprins

 Noi credem ca stim

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .