Noi doi

     M-am pus în fotoliul vechi și mi-am adus un ceai. L-am pus înaintea mea pe măsuța rotundă, mi-am adăugat două cubulețe de zahăr și mi le-am amestecat încet cu lingurița. Mă uitam la mine cum îl beam, încet, tacticos și îmi priveam figura îmbătrânită. Nu reușeam foarte clar să mă descurc printre gândurile mele. De fapt nici nu mă interesau în mod deosebit. Trec de la una la alta, fără vreo logică sau rânduială. M-am lăsat mai departe în fotoliu și am plecat să mă uit prin casă. O dezordine ordonată rămasă de zeci de ani aceeași. Cărți, hârtii împrăștiate peste tot. Mi-am notat în minte să-mi spun că e timpul de o schimbare și primul lucru e să arunc miile de hârtii de care nu mai am nevoie. Nu știu dacă reușesc să mă conving, am mai încercat de câteva ori dar m-am eschivat cu tot felul de tertipuri: timp, oboseală sau alte pretexte de genul asta. N-am reușit nici măcar pe masa de lucru să le ordonez.

     În timp ce eu dormitam în fotoliu cu o carte căzută pe genunchi și cu ochelarii pe nas, mi-am luat avânt și m-am hotărât să-mi schimb viața. S-o schimb total. Să ies din monotonia asta de zi cu zi, cu mers la serviciu, venit de la serviciu. M-am lăsat dormind în fotoliu și am plecat departe, cât mai departe am crezut eu că e necesar ca să mă rup de mine. N-avea importanță unde, important era cât mai departe, cât mai departe de fotoliu, de maldărul de hârtii răspândite peste tot, de telefonul care sună când nu am chef să vorbesc cu cineva, de note de plată, de obligații sociale, de tot. Și să fie cald și frumos. Să fie mult verde și mult albastru, să fie flori galbene și flori roșii, să fie liniște. Mai ales liniște. O liniște plină de susur de ape, de boare de vânt, de ciripit de păsări.

     Când am plecat, m-am uitat puțin îngrijorat la mine și m-am întrebat cum o să mă descurc în lipsa mea. Fără mica scânteie de optimism, de dorința de libertate, de spontaneitatea care mi-o aduc din când în când, o să rămân o ființă apatică, fără umor, fără dorință de viață. Dar am plecat totuși. Uneori trebuie să fii egoist un pic și să faci ceva pentru tine. Ceva nebunesc, ceva neprogramat, neprevăzut, ceva de care nici n-ai crede că ai fi  capabil să faci. Sunt puțin îngrijorat. Când o să mă trezesc și o să mă aplec să iau cartea căzută pe jos și o să vad că sunt singur o să mă apuce disperarea. N-o să știu ce să fac. Fără mine sunt pierdut în sălbăticia lumii din jur, mă simt neajutorat ca un copil pe care părinții l-au părăsit. Dar n-am ce face. Trebuie s-o fac. Trebuie să mă las și să plec, oricare ar fi consecințele. Altfel voi putrezi în camera asta plină de cărți și de hârtii aruncate pe jos și o să mă imbecilizez, o să mă depersonalizez citind carte după carte, sugând ca o sugativă ideile altora, imaginile altora, iubirile altora, toate servite pe tavă în mirosul greu de praf al camerei ticsite. Nu, trebuie să mă eliberez de toate astea. Trebuie să plec.

     Desigur că ideal ar fi să mă iau cu mine în această lungă călătorie, să ne distram împreună, să gustăm împreună viața în libertate, fără griji. Desigur că nu mă simt prea bine când știu că mă las cu toate treburile pe cap, cu toate notele de plată și telefoanele neplăcute, dar n-am ce face. Există o forță mai mare decât mine care mă  împinge să plec. Dacă o să mai revin? Nu știu. Posibil că noua mea viață să fie interesantă un timp dar nu veșnic. S-ar putea să-mi fie dor de fotoliul vechi și de hârtiile împrăștiate. S-ar putea să ne întâlnim undeva la mijloc, între viața mea și viața mea. 

***  Inapoi la cuprins

Noi doi

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .