"Omul se naște și moare în singurătate absolută, dar această singurătate e populată de vise, de himere și de iluzii."
(Mircea Eliade)
Omul invizibil
Nu cred că am fost invidios, dar un pic mă uitam cu jind la cei câțiva care, cu siguranță și nonșalanță vorbeau, râdeau, tachinau fetele, se țineau în gură cu profesorii, parcă n-aveau nici frica, nici rușinea pe care le simțeam eu de fiecare dată când încercam să deschid și eu gura să spun câte o glumă care mi se învârtea în cap, de multe ori mult mai spirituală, gândeam eu, decât multe din bancurile și poantele repetate la infinit ale celorlalți. Dar n-am deschis-o niciodată. Nici nu știu precis de ce. De frică, frică de cine, de ce? De rușine? Nu prea pot defini cu exactitate ce simțeam, probabil câte puțin din fiecare, dar în mod sigur teama că voi spune ceva, ceilalți o să se uite scurt la mine mirați, o să se întoarcă și o să continue discuția ca și când s-ar fi deschis și închis imediat o mică paranteză, neînsemnată, neimportantă. Eu eram paranteza. Mereu prezent dar mereu absent în ochii tuturor, tăcut, aparent fără sentimente, fără umor, fără inițiativă.
N-am fost slab la învățătură, pricepeam destul de bine matematica sau fizica acolo unde majoritatea n-o pricepeau dar notele mele se învârteau acolo, între șapte și opt fiindcă niciodată n-am ridicat mâna să spun ce știu și niciodată nu m-am sculat să spun tare și cu curaj vreo prostie, să las impresia că știu totul dar a fost doar de data asta o mică scăpare. Mestecam în mintea mea soluțiile problemelor și răspunsurile corecte, ajungeau la buze și acolo mureau. Nesiguranță? Nu știu. De multe ori eram singurul care ar fi știut răspunsul. Îl știam și totuși rămânea închis în mine, neputincios să iasă, să explodeze, singura explozie într-o clasă care nu-l știa, să mă afirm, să se uite lumea la mine cu admirație, să-l impresionez pe profesorul convins că nimeni n-o să răspundă la întrebarea lui. Dar n-o făceam.
Acasă nu eram așa. Eram normal cu familia, vorbeam cu ai mei despre tot și toate, citeam mult, știam destul de multe. Cred că ei credeau că și la școală sunt la fel. Mă jucam singur, construiam din cuburi clădiri complicate sau le desenam, mai târziu am scris poezii, anonime într-un caiet cu pătrățele, poezii pe care le comparam cu unele citite și ale mele mi se păreau frumoase, sensibile. Dar în afară de mine nimeni nu le-a citit. În clipa însă când intram pe poarta școlii, o muțenie totală punea stăpânire pe mine, îmi găseam drumul spre banca mea și rămâneam în ea cele patru, cinci ore ale zilei. Urmăream cu veselie interioară ce se întâmpla în jurul meu, zbenguiala colegilor, având aproape permanent un zâmbet pe buze, zâmbet nebăgat în seamă de nimeni. Eram ca o statuie în jurul căreia se învârteau adolescenți vii, voioși, băieți care prindeau fetele de mână ca din greșeală și fete care aruncau priviri galeșe unui băiat frumos. Câteodată ieșeam în curte în soarele primăverii sau al toamnei și priveam, cu spatele la zid, jocul de fotbal al câtorva care-și trântiseră șepcile pe jos în loc de poartă sau perechile care se plimbau de la un gard la altul, profitând de cele zece minute între ore. N-am fost tentat să joc și eu, n-am știut cum să fac să mă plimb și eu cu cineva de la un gard la altul. În tot liceul niciuna, nici o fată nu s-a uitat la mine, nu mi-a aruncat vreo privire care să-mi dea cea mai mică speranță. Vorbeam cu ele despre teme, le dădeam la câteva să-și copieze din caietul meu exercițiile la matematică pe care n-au știut să le rezolve singure, dar atât. Eram băiatul de treabă, conștiincios, bine crescut dar niciodată galant, neinteresant, anost, pe care puteai să-l rogi orice, nu te refuza mai niciodată.
În mintea mea eram însă treaz, eram ca oricare altul, pus pe șotii, filozof, participam la mai toate conversațiile din jurul mei, găseam răspunsuri rapide, soluții subtile. Dar totul doar în mintea mea. De multe ori eram visător și visam că ceea ce e în capul meu e aievea, e realitate și în conversația vie dintre mine și ceilalți eu eram câștigătorul argumentului cel mai bun, în capul meu fetele se uitau admirativ la mine cu ochi calzi, senzuali, că ar fi trebuit doar să întind mâna ca una dintre ele să mi-o ia și să mergem să ne plimbăm în pauze în curtea școlii de la un gard la celălalt. Dar numai în mintea mea.
Câteodată, când făceau ceva împreună, băieții îmi strigau: vii cu noi? Mergeam cu ei și rămâneam în urmă, parcă înfricoșat că-i deranjez, că îi încurc, că mi-au spus să vin cu ei doar dintr-o toană, sau din milă, sau pur și simplu ca să fim mai mulți. Eram cu ei fără sa fiu între ei, se obișnuiseră să nu mă mai întrebe prea mult sau să aștepte vreun răspuns. Eram colegul lor și atât, neesențial, un coleg care n-avea nimic cu care să se mândrească sau să se afirme. Prea cuminte, prea docil, prea silitor.
Nu le-o puteam lua în nume de rău, îmi dădeam și eu seama cum sunt, reușeam să mă pun în pielea lor și să mă judec pe mine însumi prin ochii lor, nici eu pe mine însumi nu m-aș fi distrat așa cum eram, de unde să știe ceilalți că eu trăiam în mine, înăuntru, tot ceea ce ei trăiesc în afară? Dar nu puteam altfel, pur și simplu nu puteam.
Când am terminat liceul, am fost toți împreună să colindăm pe la profesori, am cântat și eu în surdină cu ei, am murmurat de fapt Gaudeamus-ul, aș fi dorit să răgușesc și eu ca ceilalți, scoțând câteodată falseturi groaznice, dar cântecul mi se oprea în gât, strangulat, anonim. Pe tabloul de terminare eram undeva într-o margine, o fotografie necunoscută a unui adolescent necunoscut, un nume între altele care nici măcar n-o să rămână în amintirea vreunui coleg sau profesor.
De multe ori mă supăra că eram așa. Mi-am pierdut o mare parte din anii cei mai frumoși cu simțul asta supra exagerat al ridicolului, am pierdut o parte din tinerețea valoroasă și minunată și degeaba mă conving pe mine însumi că n-a fost așa, că am trăit totul cu ochii minții alături de ceilalți, eu știu că n-am dreptate. Am fost un anonim pe care la următoarea întâlnire a clasei, câțiva mă vor întreba pe ocolite cum mă cheamă, restul nici măcar nu se vor obosi să afle.
Acum, câteodată fiul meu mă întreabă cum am fost când am fost eu copil. Cum aș putea să-i povestesc eu lui ca să înțeleagă? Lui, un băiat exuberant, extrovertit, vesel, înconjurat permanent de prieteni? Îi răspund foarte vag că n-am fost ca el, că am fost un băiat liniștit și cuminte. Noroc că întrebarea lui e mai mult retorică, n-a ajuns încă la vârsta la care să-l intereseze într-adevăr cum am fost.
Omul invizibil
Link la revista Confluențe Literare
Mail: mica-mea-literatura@gmx.de
Facebook: Mica mea literatura
proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta proza scurta . . .