Optimism

     Viața asta a noastră e plină de bucurii mărunte pe care nici nu le băgăm în seamă. Băgăm în seamă doar ce e neplăcut și chiar dacă o lună întreagă am avut numai noroc, e destul să avem un mic ghinion, unul mic, ne-am agățat haina sau am pierdut tramvaiul și deja ne simțim atât de nenorociți încât ne considerăm cei mai ghinioniști oameni de pe lume. Dar pe cele bune le ignorăm complet, cu toate că în fiecare clipă ne apar în viață. Suntem așa de nedrepți cu viața asta a noastră.

     Gândește-te puțin și spune dacă n-am dreptate: te sui într-un autobuz plin, plin ochi și stai acolo așa, vreo jumătate de oră strâns între corpurile celorlalți și deodată, la o stație, se dau mai toți jos. Cauți cu ochii locul la geam care îți convine cel mai mult și îți întinzi picioarele obosite. Închide ochii și spune-mi cinstit ce-ai simți? N-ai simți o bucurie enormă, o ușurare, o plăcere aproape extatică. Stai acolo pe scaun și parcă nici nu-ți mai aduci aminte ce-a fost  acum jumătate de oră. Ești fericit. Pe urmă te dai jos acolo unde trebuie să cobori, ajungi acasă și povestești ce groaznică a fost călătoria, ce înghesuială, nici o vorbă de cum a fost după aia, despre senzația aia de eliberare și fericire atunci când te-ai așezat. De ce doar partea proastă? De ce doar negativul? Fiindcă așa suntem noi. Da, știu, paharul pe jumătate gol și cel pe jumătate plin. Unii sunt așa, alții altfel dar mai tuturor ni se pare că permanent avem câte un ghinion, fiindcă ce ni se întâmplă bun, aia e normal, așa trebuie să fie, așa ar trebui să fie întotdeauna. Nu. Viața e făcută din bine și din rău, din frumos și urât din drept și nedrept. Nu le putem despărți unele de celelalte. Trăiesc împreună mereu aceste antonime, trăiesc mereu în noi. Azi e așa, mâine e tocmai pe dos. De ce nu le vedem și pe cele bune, de ce le vedem așa de rar pe cele bune? Ce dacă s-a agățat haina sau am pierdut tramvaiul? Nu e azi vremea așa de frumoasă? Nu sunt sănătos? O să merg pe jos. O să-mi cumpăr altă haină, oricum asta era veche.

     Dacă stau și mă gândesc, din toată viața asta a mea, dacă aș face o listă cu bune și cu rele, lista cu cele bune ar fi de zeci de ori mai lungă decât cealaltă. Fiindcă o grămadă de ani din lista asta am fost copil. Și copil am fost atâta timp cât n-am devenit adult, adică atâta timp cât n-am avut vreo răspundere care să decidă ceva în viața altora. Și cât am fost fără griji, a fost bine. Fiindcă o grămadă de ani mi-am crescut copilul și, chiar atunci când a fost greu, a fost bine fiindcă am făcut ceva pentru el și am fost fericit de asta, am fost fericit că am putut s-o fac. Fiindcă o grămadă din timp am iubit și am fost orb la tot ce era rău, am fost orb fiindcă dacă aș fi deschis ochii, uneori n-aș mai fi fost așa de fericit. Dar am fost orb. Fiindcă în multe ore am stat cu prietenii și am râs și am fost fericiți cu toții, ne-am ajutat unii pe alții și am găsit alinare în cuvintele lor și atunci când ne-a fost greu. Da, în mai multe zile a fost bine decât a fost rău.

     Sigur că au fost și zile negre, sigur că au fost boli și necazuri, au fost lipsuri și nevoi. Nu poți să le negi, nu  poți să le uiți dar dacă s-au terminat, bucură-te că s-au terminat, nu le păstra în suflet cu frică fiindcă frica nu e prietenul nostru, frica nu ne lasă să ne bucurăm, ne strânge de gât, ne sugrumă, ne doboară.  Dacă s-au terminat, pune-le într-o cutie în tine și scrie pe ea: zile de plâns. Plângi fără jenă, plângi până nu mai ai lacrimi și pe urmă închide-o, n-o încuia, doar închide-o. Șterge-ți lacrimile și zâmbește. Fiindcă s-au terminat.

     Ce-am scris am scris doar din mine. Și când cineva o să spună că sunt un nerușinat care habar n-are ce înseamnă necazul, o să-i răspund că se înșală. Și eu, ca și tine, ca și el sau ea le-am văzut pe toate, bune, rele, ploaie și soare dar de fiecare dată când prăpastia s-a căscat mi-am căutat listele mele și le-am comparat. Și atunci mi-am zis: o să fie bine.

     Cum trec anii, mă surprind icnind când mă scol dintr-un fotoliu mai adânc, fac pauze când sui o scară. E rău. Dar e bine fiindcă încă mă scol singur din fotoliu și încă sui scara. Că am baston? Da, dar am o mână care să-l țină. Că uit? Am uitat și când am fost tânăr, acum măcar am o scuză. Că în curând n-o să mai fiu? Cu asta trebuie să înveți să te obișnuiești. Nu e rău, e firesc.

***  Inapoi la cuprins

Optimism

Link la revista Confluențe Literare

Mail: mica-mea-literatura@gmx.de

Facebook:  Mica mea literatura

proza scurta   proza scurta  proza scurta  proza scurta  proza scurta  . . .